Dacă am fi orbi

    M-am gândit la o nouă atitudine. O nouă atitudine creează o nouă lume. Și asta am făcut-o atunci când am privit un show muzical unde pe scenă cânta o fata oarbă, ca să-i zic mai direct, e showul ală, ”The voice” unde oamenii vin și cânta și juriul stă cu spatele ,urmând să aleagă pentru cine merită să se întoarcă. Era amuzant faptul, că acea fată cânta vâzînd nimic, ea nici măcar nu putea ști dacă  juriul s-a întors pentru ea sau nu. În interviu, ea a mărturisit că cunoaște oamenii și lumea înconjurătoare din sunete, din modul în care ei vorbesc.

  
   Îmi imaginez această lume, lipsită de imagini vizuale, oare cum ar arăta? Închid ochii, ascult zgomotele mișcării din jurul meu, și simt altfel, simt mai profund. Poate atunci când închidem ochii ,începem să descoperim ceva absolut evident și totuși neobservat de nimeni. Mă gândesc la toți oamenii pe care îi cunosc, oare cum aș crede că sunt ei, neputându-i vedea? Un chip frumos și drăgălaș denotă sinceritate, un chip încruntat și crispat, denotă duritate, un chip zâmbitor, denotă optimism, ....însă atunci când te încântă tablourile din jur, mesajul primordial al firii omenești se pierde. Noi vedem frumusețe în tot ce ne bucură ochiul și nu suntem în stare să citim printre rânduri. Cine a știut să asculte vreodată fără să vadă? A asculta nu e același lucru cu a fi în stare să  auzi. Cine a fost în stare să audă ceea ce nu îi aduce folos neapărat lui personal? Oamenii aud doar atunci când au nevoie, în restul situațiilor, doar ascultă. Oamenii ascultă dar nu aud nimic, oamenii vorbesc dar nu se înțeleg unii pe alții, uneori oamenii se aud cel mai bine vorbind în șoptă, uneori, oamenii se aud cel mai bine când tac.

   
  În șoaptă, să spunem câte un cuvânt, fiecare, un singur cuvânt, el să fie rugăciunea noastră, speranța sau deznădejdea , un singur cuvânt rostit în șoaptă pe întuneric. Auzi? Cum silabele lui se strecoară  prin mădularele tale și devin una cu sângele tău,  îți curg prin vene, urcând spre inimă și plămâni, ajungând până la creier de unde apoi se transformă în senzații uimitoare, ca o dulceață caldă pe buze, sau ca un tremur amețitor de cald sau rece, dar totuși suav, esența lui caută un adăpost în tine, acolo , în partea corpului nostru separată de noi, acolo unde ne este sufletul. Acum, când toate consoanele lui răsună în noi ca un ecou, cuvântul a fost auzit...

 
   Și atunci, ce poate fi apropierea, dacă noi nu știm să auzim? Apropierea pe care o simțim e falsă, doar corpurile și instinctele sânt cele ce ne arată calea, mai puțin spiritualitatea. Dacă am închide odată ochii în întuneric și nu ne-am atinge deloc, oare cât de aproape ne-am putea simți unii de alții, uneori ceea ce simțim nu e ceea ce suntem de fapt. Acolo în beznă cuvintele noastre ar spune tot, și noi am fi în stare să înțelegem tot ce spun .

  Dacă am fi orbi, probabil,ar fi cu mult mai ușor să citim disperarea din vocea unui om care ne zâmbește, și neâncrederea unui om care ne bate cu palma pe umăr, pentru că, la început a fost cuvântul,...și el își are începutul în noi.