Când stăteam culcat
în patul meu și mă uitam în tavan – asta era momentul zilei mele pe care îl
iubeam și îl uram cel mai mult. Aveam nevoie de acest moment în ziua mea ca să
îmi pot aduce aminte cine sunt și cine am fost până acum. Să rămân cu visele
mele în singuratate și să visez cu ochii deschiși orice, să nu observ cum timpul
se scurge printre pleoapele mele când clipesc hiptonizat uitându-mă în același
punct ca o oiță bleagă. În acele momente simțeam cum încep să mă urăsc treptat,
întâi pentru că mă mințeam peste fiecare jumătate de oră că mai stau câteva
minute și mă scol din pat să fac orice, apoi pentru că în unele momente mâna
mea se supunea prea mult forței de gravitație ca și cum greutatea întregului
univers mi se adunase în palma deschisă către tavan și acum nu puteam să o
mișc din loc. Și treptat începeam să mă urăsc pentru orice imagine care plutea
în mintea mea, toate imaginile însă erau captivante ca niște filme pe care le
cream live agățându-mi privirea de tavan ca de un ecran improvizat. Mă uram
pentru că îmi plăcea să dispar din această lume reală și să ma scufund în patul
meu, știam că nu este corect, aveam remușcări, mă uram și pentru alte lucruri,
găseam o mie de lucruri pentru care să mă urăsc și mă uram până la lacrimi. Iar
apoi plângeam – ca un martir, ca un erou, ca o jertfă, plângeam ca tot ce puteam
să îmi închipui.
În micul meu oraș viața socială exista și avea
intrigile sale pe care toți le luau în serios. Era important să știi cine și cu
cine e în pereche sau să îți cauți o gașcă cu care să ieși, și parcă unele lucuri
nu erau accesibile dacă nu te băgai în seamă cu cineva care deja avea o gașcă, ca ei să te placă și să te considere de al lor. Iar dacă asta se întâmpla, deja
aveai cu cine sta în lumina slabă a felinarelor din centrul orașului și mânca
semințe, mai puteai schimba o vorbă două sau puteai face planuri să ieșiți împreună
într-o cafenea jegoasă, una mai populară printre puținele cafenele din acel
oraș. Și dacă mergea bine de tot, după un pahar două de vin sau vodkă cumpărată
de cineva aproape minor și consumată în grup – pe scările ”Centrului de Cultură
și Tineret” sau pe malul râului din apropiere, cineva putea să lege o discuție
extrem de ”filosofică” cu tine, fără să bănuiască ce înseamnă cuvântul
”filosofic”, povestindu-ți despre cât de dificile sunt relațiile și viața sau
cum experiențele sale i-au împietrit inima la anii săi, oricâți avea, douăzeci,
șapteșpe, treizeci. Și atunci când apucați să vorbiți, aia era, poate ieșeați
și mâine și în altă zi și deja vă catalogați ca fiind ”împreună”, dacă ambii
erați la curent cu asta. Viața aia era interesantă și avea sens pentru toți,
mai puțin pentru mine care îmi stăpâneam cu greu disprețul față de oamenii cu
care beam, beam și îi disprețuiam, ca și eroul principal din romanul lui J.D.
Salinger ”De veghe în lanul de secară”. Dar precum se știe, alcoolul trezește
sensibilitatea în unii dintre noi și sensibilitatea unora îi făcea să își dea
seama că îi disprețuiam și atunci îmi mai întorceau câte o replică rebelă,
dar nu aveau ce să facă decât să mă evite. Cred că doar pe la vreo cinșpe, șapteșpe
ani am învățat să mă maschez așa încăt să fiu eu cel care îi înțelege, nu ei
cei care mă înțeleg.
Țin minte odată ieșisem
de ziua cuiva în unul din barurile alea împuțite și pline de fum care acum îmi
aduc aminte foarte mult de puburile și cluburile Bucureștene până la
interzicerea fumatului în locurile publice. Eram toți la o masă, comandasem
niște băutură, totul era ca deobicei, unii se prefăceau că le este vesel, unii ziceau
că trebuie să fie și din senin cineva începuse să spună ca nu s-a simțit bine
astăzi – era omagiata. Mi se păruse că dăduse un ton diferit acelei seri cu prima
replică pe care o zise, ”Îmi pare bine că ați venit la ziua mea și îmi pare
bine că suntem prieteni”, simțeam cum toți se foiseră un pic, era ceva pe cale
să exploadeze și eu abia așteptam. Dacă era pe cale cineva să zică ceva adevărat, ăla era momentul când puteam să savurez o destăinuire publică, din aia ca la
teatru. Actorul se uită în sală și spune ”Sunt un imbecil, sunt un ratat, sunt
un trist” ca și cum crede în asta, ca și cum este singur și își spune asta, dar
nu este de fapt, îl văd toți și își aduc aminte cum își spuneau ei asta fiind
singuri, sau sunt de acord cu el, ”Sigur că ești un imbecil, eu dacă eram în
locul tău nu mă părăsea nevasta”... Așa deci, mai era un pas pănă acolo, ea își
feri ochii și apoi reveni mișcată, ”Hey, ce e cu tine? Termină, e ziua ta!” îi
spuse prietena ei de lângă ea. Chiar dacă era întuneric acolo, puteam să văd cum
capul i se lăsase în piept și o lacrimă îi curse pe obraz, ”Mulțumesc că sunteți
cu mine acum, doar că,... doar că uneori mă simt atât de singură” „Hey, termină,
și eu mă simt așa, am avut și eu o perioadă de asta când eram acasă singură,
tata nu știu pe unde era mereu plecat. Dar a trecut, hai lasă, acum este ziua
ta trebuie să ne distrăm!” Nu știam să mă bucur sau nu, dar ăla era un moment
de revelație pentru mine, acum puteam să zic și eu asta și am zis-o ”Și eu mă
simt singur uneori. De fapt, noi toți suntem singuri.” Se uitaseră toți la mine
ca și cum am vrut să o liniștesc, când eu îmi doream să înceapă să vorbească
toți despe cum se simt și să vorbim așa vreo jumate de oră numai despre
singurătate. Dar cineva o înveselise și deja seara noastră începea să se mute
în faza ”hai să mergem afară și să urlăm pe străzi înainte să mergem acasă”,
ceea ce și făcusem.
Mă mai gândisem
la astea ceva timp pe atunci, știu că îmi plăcuse reacția ei și parcă îmi părea
mai simpatică. Îmi spuneam că am ajuns să văd și oameni reali sau oamenii nu
sunt chiar atât de răi și pot fi reali când vor. Ea însă plângea de fiecare dată
când se îmbăta și atunci asta era doar un efect secundar al băturii, cel puțin
așa credeau toți. Dar acum îmi dau seama că nu era bine, nu era bine în felul
ei și mă gândesc că la ea acasă se culca și ea pe patul ei și se uita în
tavan, sau poate o facea altfel. Știu că atunci când părinții îi cumpăraseră un
computer a devenit atât de dependentă de rețelele de socializare, de toți
oamenii aia cu care vobea pe skype, pe care îi aștepta să îi scrie, încât
petrecuse mai mult de 24 de ore în fața computerului și i se înroșise un ochi.
Era și amuzant și trist în același timp cand mamă-sa îmi spuse, ”Vezi, dacă te
iei după capul Crinei vei avea și tu așa ochi, v-am spus să nu stați atâta la
calculator!” ”Eu nu stau așa mult” i-am răspuns, cred că nu o făceam doar
pentru că computerul meu era mai prost, nu aveam destulă răbdare și nici nu
aveam un loc comfortabil în care să stau la fel ca ea, stateam pe un scaun adus
de la bucătărie.
Țin minte asta,
cum aveam treișpe apoi paișpe, cinșpe, șaișpe, șapteșpe, optișpe ani și fiecare
dintre noi se simțea singur. Singur nu era tot, era și inutil, urât, neînțeles
și alte chestii. Și cred că toate începuseră de la o anumită vreme când să te
trezești dimineața nu mai era atât de vesel. Simțeam că realitatea începea să
mă preseze cu primul cântat al cocoșului, sau mai degrabă când auzeam zgomote
în bucătărie. Exact, totul deviase din momentul în care diminețile erau ca o
sentință la viață. Nu știam ce dracu se întâmplă, totul avea sens și nu avea. Mă
gândeam la tot felul de soluții pentru așa zisa mea existență, nu știam ce sens
are viața, încercam să înțeleg, analizam asta ore în șir, îmi puneam tot felul
de întrebări pe care voiam să le discut cu alții, dar pe nimeni nu îl interesa
asta, iar capul meu ceda de prea multe ori lăsând gura să vorbească, să dezbată
orice idee până în cele mai mici detalii. Unii mai stăteau de vorbă cu mine
uneori pe teme din astea, doar până apucam replica ”Ou, stai că deja mă doare
capul, nu mă pot gândi la asta”. Atunci le testam limita și eram și mândru și
mă uram în același timp că limita mea era alta și poate că nu existau oameni în
lumea asta care să o treacă împreună cu mine și să se întoarcă înapoi teferi,
neinfluențați de tonul depresiv al discuțiilor existențiale sau dacă ar fi
fost influențați măcar să nu le pară rau așa cum nu îmi părea mie, să fie acolo
de dragul ideii așa cum eram eu. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci că viața nu
are sens, dacă aș fi auzit pe cineva care să îmi spună asta atunci, dacă aș fi
auzit pe cineva care să îmi spună: ”Hey, amice, eu am fost acolo și ăsta este
răspunsul la întrebările tale - nu se merită să îți consumi spiritul de dragul
unor idei, să te scufunzi în tine de atâtea ori și să ieși tulburat de acolo. Totul
are sens și nimic nu are. Condiția ta actuală nu ești tu, tristetea ta nu ești
tu, excesul de emoții nu înseamnă să îți asculți inima! Ieși din pielea ta și fă
o plimbare și când te întorci nu te mai uita la tine, privește înafară. Prea mulți
privesc în interior când lumile noastre sunt prea mici. Extinde-ți lumea
cunoscând ce este înafară. Dispoziția ta nu trebuie să dicteze comportamentul
tău, ea este ca un al șaptelea simț pe care trebuie să îl cunoști și să înveți
să îl stăpânești” poate nu l-aș fi ascultat, din cauza nevoii mele de sacrificare
în numele a ceva mai important decât mine sau poate aș fi auzit câte ceva din ce
avea să îmi spună doar pentru că el a fost acolo după limită, unde credeam că fusesem doar eu, deocamdată...
No comments:
Post a Comment