Și apoi totul
este neclar în viață. Adică nimic nu este absolut definit. Nu e ca și cum
suntem elevi olimpici la matematică și ne dorim să avem formulele din timp ca
să știm cum să rezolvăm tot în viața asta. Un lucru însă am început să îl
înțeleg, că lumea devine tot mai mare când începem să ieșim din văgăunile
noastre. Și atunci când ieșim din ele – casele noastre, orașele, țările
noastre, tot ce rămâne în urmă poate deveni deodată destul de neînsemnat în
comparație cu tot ce ajungem să vedem înafară sau poate căpăta noi sensuri.
Adică te gândești la tine și problemele tale din școală sau liceu și știi că
păreau exagerate atunci în comparație cu problemele tale mature. Însă eu chiar
și acum peste ani consider că problemele mele din liceu erau mult mai grave.
Era grav tot de ce îmi doream să scap, tot ce încercam să evit zi de zi,
mentalități modeste, orașul ăla mic care parcă mă strângea ca niște perechi de
blugi din care am crescut. Nu mai puteam respira acolo. Acolo eu și timpul
stăteam în loc sau cum spune lumea, ”Nu sta, că îți stă norocul”. Așa era,
orașul ala era strâmt ca și camera mea cu tapetul ala roz pe care l-a ales
mama, neatins de ani de zile. Nu am locuit niciodată în acea cameră, nu am fost
atunci și acolo, am fost mereu altundeva, de fiecare dată când mă culcam în
patul meu și mă uitam la bureții aia albi și artificiali lipiți de tavan eram
altundeva.
Acum sunt
altundeva și înțeleg că cel mai greu a fost să ies de acolo, pentru că atunci
când am plecat eram încă un copil, așa cum sunt toți copii aia de vor să plece
cât mai departe de casă. Nu eram pregătit să înfrunt lumea și viața, să accept
că lumea nu este un loc tocmai minunat. Să accept că viața nu mă va mângâia
niciodată pe cap oferindu-mi vreo recompensă pentru toate încercările prin care
am trecut. Căci uneori, după o alergare de seară de cinci kilometri, mintea ta
îți zice că trebuie să mai faci unul, și încă unul, și încă unul, și încă unul,
și tot așa până ajungi să faci zece. Și te oprești atunci, dar nu te întâmpină
nimeni cu flori sau medalii, ești doar tu și îți spui în sinea ta ”Bravo”,
încercând să îți bați din palme așa cum ți-ai promis când monitorizai
rezistența pe ultimul kilometru. Îți bați din palme și gâfâi, asta este toată
recompensa. Când am plecat aveam o vagă încredere în această recompensă ca în
ceva care se întâmplă și durează veșnic – un succes pentru care muncești și de
care te poți bucura mai apoi ani la rând fără nicio grijă. Nu știu dacă
adevărul că nu voi primi niciodată această recompensă pe termen lung avea
să mă dezamagească atunci, cred că nu. Cred că în viziunile mele despre viitor
am reușit să interpretez corect tot ce mi-am dorit. Eram mai degrabă foarte
încântat să fiu un veșnic pribeag, decât să mă consum într-un loc căruia nu îi
aparțineam.
Pribegia are un
gust dulce de cele mai dese ori, atunci când înțeleg că îmi trăiesc viața. Când
văd cum viața mea iese ca un ulcior de lut pe care îl modelez așa cum îmi place
sub mâinile mele. Cred că în asta constă tot sensul pribegiei, să știi că poți
schimba orice, să ai puterea asupra vieții tale. Să ai putere asupra vieții
tale înseamnă până la urmă să ai putere asupra ta, ca un pictor care desenează
ceva, închipuindu-și tabloul întreg în capul lui. În final totul îi poate ieși
diferit de ce își dorea el, dar este mai bine așa. Există o comunicare între el
– pictorul, ceea ce se află în interiorul lui și universul din exterior.
Pictorul comunică universului ideea tabloului său, iar universul îi arată calea
corectă spre a creea ceva care să reprezinte arta lui. Dacă viața te aduce în
alt loc decât cel pe care l-ai cerut, este pentru că universul vrea să scoată
din tine arta, el vrea să îți arate cine ești. El îți va arăta dacă ești slab
sau puternic, sincer sau prefăcut, curajos sau laș. El îți va pune totul în
față și tu vei alege ce vrei să fii.
Însă, înainte să
pornești la drum singur trebuie să înțelegi un lucru, va trebui să cedezi. Dacă
alegi asta, dacă pentru tine libertatea de a fi stăpân pe viața ta valorează
mai mult decât confortul sau plăcerea, atunci resemnează-te de la început cu
ideea că va trebui să cedezi diferite lucruri, uneori ele vor fi stabilitate,
liniște, siguranță, iar alte ori ele pot fi oameni, amintiri, iluzii, speranțe,
nevoi. Dar este absolut normal pentru tine dacă știi să închizi ochii și să
vezi ce poți primi în schimb. Iar în schimb te vei primi pe tine, diferit după
fiecare drum pe care îl parcurgi. Dacă poți simți asta, această briză a
schimbării cu care te poate întâmpina noua ta viață, dacă poți înțelege cât de euforic
este acest sentiment când te privești în oglindă și vezi pe fața ta toate
urmele acestor ani, depuse cu propria ta pensulă, dacă îți poți imagina cum
este să te privești și să spui ”Eu m-am făcut”, atunci ești gata să pornești la
drum. Nimic nu va fi ușor și fericirea te va vizita în secvențele alea scurte
când îți vei da seama că trăiești. Întinde-ți palma atunci și las-o să se așeze
ca un fluture pe degetul tău. Examinează-i atent aripile și frumusețea ca să
înțelegi cât de simplă și naturală poate fi. Și atunci când o vei înțelege vei
putea să o vezi în tot ce te înconjoară în copaci, în serile de vară în brizele
de vânt. Ca să găsești fericirea, trebuie să o înțelegi mai întâi.
Când eram un
adolescent credeam că viața mea pe orizontală era un drog, o nevoie de evitare
a realității. Poate era așa într-o anumită măsură, însă acum mai știu ceva, că
viața mea pe orizontală a avut mereu un sens. Cel mai important sens dintre
toate. Atunci când stăteam culcat în patul meu și mă uitam în tavan, atunci îmi
imaginam tabloul pe care voiam să îl pictez, iar acum produc arta.
No comments:
Post a Comment