Dar mi-a trecut
treptat. Am avut nevoie însă de ceva timp să cobor de pe umerii mei povara înțelepciunii
cu care mă onora propria mea minte. A fost nevoie să treacă ceva timp ca să mă
pot urâ mai puțin pentru mintea mea și să scad câteva nivele de superioritate
în atitudinea mea față de cei care nu înțelegeau, nu se întrebau sau nu
gândeau. Pentru cei din urmă a fost nevoie de mai mult timp. Și așa cum eu încercam
să scad în nivele, cineva din micul meu oraș încerca să crească. Iar asta o descoperisem
când din întâmplare sau nu, dădu-sem o fugă până acasă nu știu pentru ce treburi, când încă eram în facultate.
Ca deobicei,
vizitele mele acasă trebuiau să se încheie cu o întâlnire de grup cu foștii mei
colegi de liceu și de data aia nu făcusem nicio excepție. Țin minte cum ieșisem
în acea seară și eram la faza ”hai să gasim unde să stăm”. Precum se știe,
statul la un pahar de ceva este mult mai plăcut după ce timpul vă aduce acolo
de unde ați pornit. Și atunci mă apucasem să umblu cu Crina pe drumurile alea bine
cunoscute în căutarea unui loc mai bun de stat pentru că ea ajusese prima
printe cei întârziați la locul întâlnirii stabilie de lângă monumentul lui
”Ștefan cel Mare” în timp ce alții urmau să vină, ca deobicei. Mai invitasem o
prietenă care era și ea pe acasă cu treburi și în drum spre așa zisa noastră cafenea
de stat, mai întâlnisem un coleg care fusese într-o clasă paralelă cu noi la
liceu și care era și el cu cineva. ”Bună, bună. Ce cauți aici? Ai tras pe
acasă? Nu te-am văzut de aproape doi ani.” ”Da, uite am venit cu niște
treburi. Voi văd că ați ieșit în oraș în doi. ” ”Da, perechea noastră dintoteadeauna.”
spuse el pe un ton ironic dar călduros, uitându-se câtre amicul său. I-am
răspuns cu un zâmbet și pentru că eram într-o dispoziție bună m-am gândit că nu
ar strica să îi invit să stea cu noi, chiar dacă nu am fost cine știe ce prieteni
pe timpul liceului, plus că încă nu ne văzusem de vreo doi ani. ”Păi, noi am ieșit
și noi puțin. Mai așteptăm să vină și alții. Voi nu vreți să să stați cu noi?
Văd că nu e prea multă lume pe aici.”, cafeneaua era goală, iar în loc de
lumina de la intrare era instalat un mic panou cu reclama ”Orange”. Apucaseră
să vândă cartele telefonice de reîncărcare în acest bar/cafenea, nemaivorbind
de toate prafurile de spălat și alte produse casnice adăpostite în altă
secțiune interioară. ”Se descurcă cum
pot...”, mă gândisem eu. Îl invitasem să stea cu noi pe tip și acum speram să
nu accepte, mă gândeam că nu vom avea ce să ne spunem și știam că și el își dă prea
bine seama. El însă îl privi întrebător pe bunul său amic și ăla zise parcă înseninat
la față ”De ce nu?!” de parcă se surprinse pe sine însuși. Și eu surprins
precum era și el am zis , ”Bine, dar să alegem o masă mai mare la terasă, ca să
încapă mai multă lume”. Zis și făcut, alesesem masa de lângă veceu. Ce putea fi
mai bun – nimic când dispoziția mea cerea insitentă o bere sau poate două,
trei.
Ne-am înțeles să
mergem să comandăm niște băuturi. Eu mi-am luat o bere ”Chișinău”, pentru că îi
duceam dorul. Tipul își luase un suc ”Capi” și eu mă simțisem prost că trebuie
să beau singur. ”Nu bei o bere cu mine?” ” Nu”, zice ”Nu am băut alcool de vreo
opt luni”, ”Bună treabă, ești la vreo dietă ceva?” ”Nu” zise el dinnou, cu un
aer incomod pe care nu îl băgasem în seamă, ”... de la o seamă de vreme nu mai
văd niciun sens în asta”. Nu am mai insistat, părea că curiozitatea mea îl enerva
nițel. Am coborât la terasă unde eu cu buna mea dispoziție am început să
dezgheț atmosfera. Cred că o dezghețam mai degrabă pentru mine decât pentru cei
din jurul meu, dar sigur fetele erau fericite să mă re-vadă, punându-mi o grămada
dea întrebări despre ce vreau să fac și ce am făcut. Mai mult decât toți mă
întreba Crina, cu Sandu mă salutasem când coborâsem, toți începuseră treptat să
alunece în faza discuțiilor în perechi. Eu mă amețisem și tot insistam ca tipul
de la masă cu noi să își ea și el o bere, până când îmi zise ”Tu chiar nu te
saturi să îmi tot propui alcool? Nu vei reuși. Las-o baltă.” Ceva dădea semne
că urmează o discuție din alea care îmi plac mie, neașteptată, deschisă și
poate irepetabilă. ”Dar ce ai, te văd așa trist” îi spusesem de parcă îmi păsa
atât de mult de un om cu care avea să beau un pahar de bere doar în seara asta
și apoi avea să îmi văd de drum. ”Nu este nimic. Doar stau un pic pe gânduri.”
Opa, gândesc era un cuvânt nou pe aici. Din acel punct discuția parcă escalase
într-o direcție de care nu puteam bănui când îmi comandasem prima bere. Tipul
începuse să vorbească despre cărțile pe care le citise recent, despre niște
filme documentare, niște ipoteze și alte chestii la care se gândea chiar în
momentul de față. Atunci parcă se întâmplase un alt moment de revelație pe care îl simțisem
în legătură cu cineva pe care îl catalogam în diferite moduri. Pentru o clipă
începuse să îmi placă ce spunea, provocând opinii din partea lui în legătură cu temele cu care deviam aruncându-i-le pe masă ca niște cărți de joc. El însă le lua și le citea
așa cum cosidera el mai bine. ”Eu văd că voi băieți ați început să gândiți”. Am
spus-o și pe asta, pe tonul ala superior și un pic indiferent, mai mult din
cauza băuturii. ” Și tu ai început să o faci mai devreme, nu-i așa? ” îmi
răspunsese el, ”Poate că da” i-am zis. ”De asta cred că mulți nu te înțeleg.
Ești conștient de asta, nu-i așa?”, l-am privit amețit și am zâmbit triumfător zicând ”Da, sunt conștient și nu îmi pasă.” ”Dar nu cred că faci bine, așa vei
pierde mulți oameni. Uneori trebuie să vobești limba altora ca să îi faci să înțeleagă.
Vei pierde mult, dar vei obține și altceva în schimb”. L-am privit îndelung și
i-am zis, ”Nu. Nu cred că trebuie să cobor la nivelul nimănui. Eu nu am nevoie
de oameni mai proști decât mine alături, am nevoie de oameni mai buni. Iar ei
cu siguranță vor putea să înțeleagă ce vorbesc. Dar îmi pare foarte bine că ați
început în sfârșit să vorbiți despre lucruri care contează. De când se întâmplă
asta cu voi?” ”De vreun an”. Îmi zise amicul lui. ”Foarte bine! Ar trebui să
vorbiți despre ce gândiți cu adevărat mai des!” ”Da, noi niciodată nu facem
asta.” Crina îmi aruncase și ea o replică din capul mesei, ”Hey, terminați cu
discuțiile astea!” ”De ce să termin? Eu nu vreau să termin. Eu vreau să vorbesc
despre orice vreau eu. Niciodată nu v-ați gândit la asta? Puteți vorbi despre
orice!” ” Da! Putem vorbi despre orice. Ai dreptate! O facem prea rar sau
niciodată.” Amicul tipului mă încurajă cu aceeași expresie cu care acceptase
propunerea mea de la începutul serii, surprins și parcă mai deschis decât era
înainte.
Localul se
închidea și a trebuit să mergem în altă parte. Am luat-o încet spre ieșirea
orașului. Toți erau în perechi și vorbeau. Eu mai răspundeam amețit și totuși
fericit parcă. Era unul din momentele alea în care îmi spuneam ”Asta e, se
întâmplă iar, asta e clipa vieții tale – trăiește-o!”. Țin minte cum am ajuns
lângă o benzinărie. Eu îmi luasem o bere. Marius își luase iar apă și vorbea cu
Sandu despre ceva ”filosofic” poate, fără să fi consumat alcool. Crina iar le
aruncase o replică, ”Ce e cu filosofia asta? Terminați odată că nu v-ați îmbătat,
cred!”, ”Nu este filosofie”, îi răspunse Marius ”... filosofie este altceva.
Uite în dicționar să vezi ce înseamnă.”
Mă simțeam cel
mai împlinit om după această replică. Tipul ăsta încercase să coboare și el
acolo unde credeam că fusesem doar eu. Dar atunci eram destul de conștient ca
să îmi pot da seama că sunt o gramada de-a oameni în lumea asta cărora le place să gândească. Atunci nu îmi rămânea decât să admir luna care se vedea atât de
clar și pașnic pe cerul senin, stând pe o bancă pusă parcă intenționat pentru
discuții de genul lângă acea benzinărie de la capătul orașului. Să inspir și să
expir în sfârșit, auzind cum Marius îi predică lui Sandu, ”Fii ca apa, Sandule.
Asta este destinația finală. Fii ca apa care poate lua orice formă...”
No comments:
Post a Comment