Gol în fața mulțimii

   

                                                                     

  Era odată un împărat care se iubea atât de mult pe sine însuși încât avea la curtea sa mii de servitori gata mereu să îi împlinească orice poftă. Împăratul își dorea să arate mereu chipeș în straiele pe care le purta ca lumea să îl venereze și să îi cânte măreția în toate colțurile lumii. Cu tot simțul său delicat și estetic  el totuși avea aceleași vicii pe care le au toți împărații îmbătați de putere. Iubea desfrâul, băutura și mâncarea, și corpul lui era o adevărată expresie a lăcomiei sale căci era slut și gras, iar fața lui era îngrijită însă trufașă în măsura în care să divulge fiirea lui mizerabilă.

   

   În fiecare an împăratul organiza un concurs de modă în care erau liberi să participe cei mai frumoși tineri ai regatului, arătându-și  ținutele în fața mulțimilor adunate care contemplau cu gurile căscate frumusețea  și prospețimea  tinereții lor. În fiecare an împăratul anunța câte un premiu pentru câștigătorul ales de mulțime, premiul era slujba la palat. Toți tinerii visau să îi slujească regelui pentru că se vorbea în lume despre cât de frumos e să trăiești la palat, să te desfeți în bogăție și plăceri trupești. Dar adevărul nu era în gura lumii, așa cum nu a fost și nu va fi vreodată, și nici la fundul mării nu era, cum spunea un vechi proverb. Adevărul era că toți tinerii care câștigau concursul în fiecare an dispăreau fără veste până a-și începe slujba la palat. Împăratul îi omora și făcea baie în sângele lor ca să devină mai frumos decât era, mereu tânăr și atrăgător.

   

   Aceste secrete mârșave erau păstrate cu strictețe, nimeni nu dorea să moară divulgându-le. Cel mai important slujitor al împăratului, însă, era croitorul lui personal, cel mai bun în toată împărăția. Împăratul îi spunea toate durerile și mofturile sale croitorului și acesta i le împlinea. Straiele de aur, pestrițe, scumpe, din mătăsuri și fire rare erau toate ale împăratului. Într-o zi  împăratul a visat un vis în care l-a mușcat un șarpe de mâna dreaptă, atunci înțelesese că există un trădător la curte. Răposatul era chiar croitorul care în una din zile se îmbătă și culcându-se cu o târfă îi povesti toate secretele împăratului. Împăratul află și îi omorî pe croitor și pe târfa lui. Dar gura lumii nu o poți închide, vestea se duse prea repede și acum reputația împăratului era compromisă pe vecie. El era în disperare, lumea îl acuza de toate crimele înfăptuite și el hotârî să spulbere nemulțumirea mulțimilor arâtăndu-le că el e cel mai frumos om din lume și nu are de ce să omoare alții tineri ,care, pur și simplu, nu pot fi mai frumoși ca el.

    

    Împăratul dăduse de veste prin alte împărății cum că ar căuta cel mai iscusit croitor din lume  să îi facă cele mai frumoase straie existente pe fața pământului, așa încât lumea să rămână uluită de frumusețea sa. La palat se iviră o mulțime de croitori, dar toți erau la fel, aveau gusturi identice, și doar unul era diferit. Nu zâmbea vreodată și asta îi trezi curiozitatea împăratului. Tânărul îi câștigă încrederea împăratului prin nu știu ce magie neagră pe care i-o șopti la ureche și împăratul îl angajă să îi facă cel mai frumos costum din lume.

  Tânărul plecă de la curte și le spuse ca a doua zi când se va întoarce să dea o petrecere mare în cinstea împăratului la care el va fi îmbracat în noile lui straie uluitoare. Trecu o noapte. A doua zi tânărul se întoarse cu o valiză mică, o deschise în fața împăratului și slugilor sale și scoase din ea nimic. Se făcu că întinde o pânză lungă pe brațele sale și exclamă : ” E nemaipomenit, nu-i așa?! Doar un om cu adevărat frumos poate vedea acest veșmânt făcut din cele mai delicate fire, mai subțiri ca pânza păianjenului! ”. Împăratul îl privi îngrozit și nu văzu nimic, dar pentru că dorea ca lumea să îl creadă drept cel mai frumos om, exclamă : ”Extraordinar! Îl văd, e uimitor!”

   

   În seara aceea  împăratul își făcu baia revigorantă în lapte și miere , după care își uscă ușor pielea cu un prosop și îmbrăcă veșmântul pe care i-l înmână tânărul croitor. Toate slugile împăratului gângureau  mieros exprimând marea lor admirație, vorbeau între ele prin colțuri despre cât de frumos este veșmântul împăratului. Pe străzile orașului gloata se îmbulzea nerăbdatoare în așteptarea unei minuni în timp ce împăratul pășea falnic fâcându-și apariția sub bubuitul tobelor de la balconul palatului său și bam! Tobele amuțiră, gloata se potoli, privirile se ațintiră asupra împăratului , o liniște mortală se așternu peste oraș și dintr-un colț al mulțimii se auzi o chicoteala de copil, ” Hi,hi,.. ce gol și urât e!” , un mic băiețel  râdea pe sub mustăți în timp ce maică-sa îi astupa gura. Împăratul se indignă întorcându-se cu fața spre mulțime , fluturându-și organul genital în bătaia vântului. Din alt colț al străzii se auzi un alt glas de copil, ” E gol! Ce gras e, ca un purceluș!” , în acel moment toți copii începură să râdă în cor, maturii, unii din ei râdeau, gloata începu să vibreze batjocoritor și împăratul se uită în oglinda ferestrelor balconului și înțelese că e gol, gol în fața mulțimii...

  

  Împăratul era gol, mult mai gol decât putea să își imagineze, trufia lui, mândria, lăcomia, răutatea lui, nepăsarea lui, mizeria lui , tot ce era el se reflecta acum în vocile miilor de oameni care îi batjocoreau goliciunea.

   

  Să fii gol în fața mulțimii e simplu, dar nu îi este dat oricui. Socieatea ne impune să căutăm cele mai reușite forme sub care ne-ar plăcea să fim aplaudați sau pur și simplu acceptați. Dar nu e societatea cea care ne impune, suntem doar noi cei care o facem. Noi, toți care purtăm pe noi opinia socială și conceptele uzate ale majorității despre cum ar trebui să fim și cum ar trebui să ne trăim viețile, despre ce sintagme să folosim în scrierea unui text  de genul dat, despre cum să evităm să fim prea banali atunci când critica mediocră ne judecă din colțul fix de 90 de grade al percepțiilor ei stabile despre creație și literatură, noi toți suntem niște împărați împorciți în sinea noastră, niște lași cu bărbile tremurânde cărora le este frică să își descopere mizeria.

  

  Oamenii au fost făcuți din păcat, păcatul e în firea lor și el merită a fi judecat  alături de valorile pe care le avem. Să ne deschidem lumii, să fim ceea ce suntem, să nu purtăm straie și belciuguri din argint pe gâturile noastre, căci doar arătându-ne goi în fața mulțimii putem afla cât de frumoși suntem cu adevărat...

  

  Să rămânem goi, noi, cei care purtăm în noi frumosul și lasă-i să tremure de frica urâtului pe care îl au, cei ce se tem să rămână goi. 

                                              

P. S.  Oameni de creație, emancipați-vă!