”Chestii”

   De fiecare dată când plec să umblu drumurile simt cum simțurile lumii înconjurătoare mi se urcă la cap, toate detaliile încep treptat să mă copleșească și visez să scriu câte un mic, poate vag, paragraf despre fiecare , așa numită, chestie pe care o remarc așa cum numai o dată o pot remarca, o singură dată trecând pe lângă ea. E ca și cum toate lucrurile au o singură viață și atunci când le vedem, putem să le salvăm viețile punându-le în valoare sau putem să le trecem cu vederea și să le lăsăm să moară.

   

  Am omorât câteva chestii recent, și continui să o fac cu altele, dar în acele clipe profund de nevăzute și  tembele simt că ceea ce moare cu adevărat, sunt eu. De ce? Pentru că eu sunt eu. Dar acum nu mai este vorba despre mine, ci despre chestii. Cine vrea poate să le spună chestiile mele, să zică că asta e ceea ce mă doare pe mine, că e ceva ”personal„ , dar nu e așa, nu sunt chestiile mele, sunt chestiile noastre, ale tuturor, e tot ce  e personal pentru fiecare din noi, pentru că suntem oameni.

    Să ieși din metrou și să privești cerul senin de primăvară așa cum nu l-ai mai văzut niciodată, să vezi cum razele devin proaspete și neînfricate luminând orașul care odată era ignorat de cer. Cerul nu îl iubea, cerul devenea asemeni unui copil bosumflat, își strângea norii și lăsa umbre asupra orașului scârbit la orice vreme. Acest moment în care ieși din metrou ca dintr-un buncher improvizat în care oamenii își conservează deznadejdile este absolut veritabil. Urcând treptat scările privești spre cer și te simți eliberat în timp ce o briză de curent te străbate nebună anunțând o schimbare. Încet, ridică-ți ochii de la scări, acolo unde nu mai este acoperișul deasupra capului tău și totul este intens și luminos și plin de curaj, chiar așa, în mrejele orașului  doar curajul e ceea ce te poate face să îți ridici ochii spre cer...

  

  Să se repete iar și iar, această imagine a treptelor tropăite , a unei țigări aruncate și strivite pe jumătate pe una din trepte, a unei scuipături aproape înghețate pe care nu calcă nimeni, a pereților de la ieșirea din metrou ca niște ziduri de cetăți pe care s-au dus multe războaie și acum urmele roșii de grafiti incarnate în nisipul lor par a fi scrise cu sânge. Pe ziduri nu le doare, da,sunt ele, ziduri...

Să se repete iar cerul, albastru, banal de senin și plin de iubire față de acest oraș scârbit...

  

  Cu o stație în urmă eram prinsă într-un mecanism mișcător prin care o incomoditate de oameni adunați laolaltă pășesc umili unii după alții respectându-și mișcările reciproce ca niște deținuți la pușcărie legați cu aceleași cătușe, mii de cătușe legate unele de altele. Dar iată că vine metroul, izbește-te de oamenii care nu te lasă să alergi! Înjură-i în diferite limbi! Strecoară-te printre ei cu dibăcie, învață să te strecori printre ei, mai repede învață, să nu fie prea târziu când nu vei ști să faci asta, strecoară-te. Ai intrat, ești cu ei, nu ți-ai pus vreodată întrebarea dacă ei sunt oamenii cu care ai fi vrut să călătorești de fiecare dată când te zbați din răsputeri să nu întârzii o ultimă clipă și să fii ca ei, acolo, înăuntru metroului care merge undeva? Nu ți-ai pus. Atunci când alergi tu nu alergi după ceea ce sânt acești oameni, tu alergi ca să nu fii ultimul, întârziatul, ridicolul, diferitul, tu.

  Aleargă, nu te mai gândi la asta, pur și simplu aleargă.

  Drumul spre casă e mereu mai plăcut. Stai jos pe un scaun și uită-te la reflecția ta din ferestrele palide ale metroului. Uite, și nu uita. În acest paragraf ”chestia„ de la metrou e bătrâna. Despre ea vreau să vorbesc, despre ea am vrut să vorbesc și atunci când eram în gloata de oameni întârziați, ea merită să fie scrisă, căci e una din „chestii” și trebuie să trăiască!

  

  Oamenii de la metrou sunt la fel, sunt urâți , au aceleași expresii  apatice ale fețelor, e greu să vezi ceva frumos la metrou, dar ea era. Ea era ceva frumos cum numai ea poate fi, o bătrână cu riduri suave și calde și chipul frumos. Fața ei semăna cu albia secată a unui râu de câmpie, era erodată într-un mod delicat, iar ochii încă albaștri însă un pic cețoși mai păstrau acea mândrie și curaj pe care îl are doar cerul la ieșirea din metrou, banal de senini, mai tăcuți dar totuși nesecați. Purta o broboadă pe cap, din alea care obișnuiesc să poarte mai nou fetele, cu flori roșii pe un ton verde, și lațul de la gât era făcut cu blândețea unei femei care iubește lucrurile, deloc prea strâns, legat doar dulce și involuntar.

   

   Zâmbea  sfioasă ca o fată mare, ca o fată mare ce a fost pe vremurile ei, căci fetele mari din ziua de azi nu mai știu să zâmbească atât de inteligent și feminin. Și mâinile și le ținea prinse de un ziar răsucit în binoclu, parcă intimidată de oameni și de discuția care o răscolea. Era cel mai frumos om din acel metrou, cu picioarele ușor depărtate și genunchii apropiați în fusta care îi ajungea până la genunchi.Purta un palton drăguț cu un guler dantelat, aș zice, și povestea unui bărbat curios cu care probabil venise,  despre tinerețea și copilăria ei. Alături de ea mai stătea o fată cu păr lung, o domniță provincială lângă care se simțea protejată. Bărbatul vorbea în rusă uneori cu cineva la telefon, și comenta povestea ei, ”Acum îmi povestește despre magazinul tatălui său, te sun mai târziu..”, dar ea nu înțelegea. Vorbea curat românește, cu un grai aproape moldovenesc dar fără vreun dialect șuierat de ”ș-uri”, sau chinuit de ”chi-uri”, era o bătrână frumoasă și inteligentă, și bănuiam că e vorba de Bucovina, da, de Bucovina era vorba. Ea îi spunea, poate, nepotului său care părea să fie acel bărbat, despre cum a întâlnit odată un chinez care zicea că e scriitor și a cutreerat lumea, și el îi zâmbea sceptic spunându-i că chinezii sunt toți la fel și fac lucruri mărunte,...”El sigur era scriitor, puteai înțelege asta din modul în care vorbea!”, bătrâna explica entuziasmată și bărbatul de lângă ea zâmbea,... sceptic, el nu ar fi înțeles niciodată asta, că un chinez poate fi scriitor, și o bătrână doamnă venită tocmai din Bucovina poate fi cea mai frumoasă femee din metrou.

   

   Am plecat atunci, dar am privit-o tot drumul cu coada ochiului, ca să nu par prea insistentă. Nu îmi doream să mă apropii sau să îi spun ceva, tot ce îmi doream e să o privesc, acolo unde era, în acel moment subit dintre stații, în acel metrou, cu acei oameni care o protejau, cu acea speranță că este fericită și mândră de lumea în care trăiește, căci orice ar fi spus ea ar fi avut dreptate, un om ca ea nu putea să greșească  doar din motivul că alții nu înțeleg. Mi-am imaginat-o pentru o clipă la fel de frumoasă cum era, doar tânără, la fel de zâmbitoare, doar mai mândră, mai chochetă și mai reală ca toți oamenii din jurul meu, cu o împletitură rotundă în jurul capului , așa cum purtau femeile pe vremuri, la braț cu soțul ei.

   

   Aici ar trebui să fie finalul, pe această coală de hârtie electronică, aici el este, nu și în mintea mea, nu în lumea plină de ”chestii” care vor să trăiască..