Era vrăjitoare

Și iar oameni.

  

   Ea a învățat să tacă uneori, după acea faimoasă eră de tăcere în care îi exploadau timpanele. Acea eră a trecut, dar tăcerea s-a lipid de buzele ei ca un tatuaj, ca un semn magic din cărțile de ezoterie. Ea nu știa denumirea lui, știa doar la ce ajută. Era un simbol schițat în două jumătăți pe buzele ei, ca să îi protejeze sufletul. Și atunci când buzele i se lipeau ,semnul magic începea să funcționeze și toate cuvintele importante rămâneau în interior.

    De când a reușit să își vadă umbrele a înțeles că e deosebită. Oamenii nu își pot vedea umbrele fară lumină, dar ea le putea vedea mereu, nu îi era frică să le privească nici măcar în întuneric, se uita în ochii lor și nu voia să renunțe, frica nu îi putea înfrânge dorința de a-și cunoaște umbrele. Și umbrele o scufundau în oceane de sare , adânci și imense. Ea era nebună, nu voia să se salveze, tot ce își dorea era să atingă fundul, visa să poată simți tot ce se poate simți atunci când stai culcat pe fundul oceanului. Și odată ajunse la fund, apele o înghițeau și ea era prea slabă să lupte.

  

    Era ca moartea acolo.Unii spun că moartea e durere, dar nu e așa, moartea sunt golurile, moartea e tot ce e nimic.De câte ori simți nimic, ceva din tine moare. Acolo, pe fundul oceanului, era prea mult nimic, atât de mult încât te apuca groaza.

   

    Ea îmi spune  mereu că nu știe cum a supraviețuit, dar a făcut-o. Când și-a dat seama că e încă în viață, și-a strâns groaza în pumn și a hotărât să se facă vrăjitoare. A început să citească cărți de magie și să învețe cum se fac blestemele și farmecele. Vrăjitoarele puternice știu să creeze farmece  noi, ele nu le copiază pe cele vechi, dar magia care și-a așternut-o pe buze era mai degrabă un blestem, ea a vrut să își apere sufletul, lăsând tot ce vrea să fie urlat, pe dinăuntru. Și de fiecare data când cuvintele se sufocau  in interiorul ei, în ea se petreceau revoluții, tobele băteau în timpane, pulsul îi vibra provocându-i dureri de inimă. Cuvintele mureau, și undeva în interiorul său ea le deplângea funeraliile. Dar colțurile gurii se ridicau forțate schițând un zâmbet de fier, acel zâmbet șters , fără licăriri în ochi.

   Unele cuvinte mai trăiau în ea, dar erau pe cale de moarte, de rând cu iluziile și idealurile sale. Era crudă, spunea lumea. Dar lumea nu știa că cea mai crudă era cu sine însuși.

   Și iarăși oameni.

   

  Oamenii  erau fascinați de ceea ce nu puteau să înțeleagă. Oamenii se apropiau de ea uneori și încercau să distrugă blestemul cu care și-a rănit buzele. Oamenii erau curioși să știe ce e înăuntru. Și pentru ei ea se sacrifica de fiecare data, mergând împotriva blestemului său.Dar atunci când cuvintele moarte pe jumătate se scurgeau asemeni râurilor din ea, oamenii fugeau speriați. Ei nu puteau să înțeleagă, valul ala era prea înalt și tulbure pentru ei...

   Și iar lipsă de oameni.

Lacrimi. Fără cuvinte și fără oameni  golurile erau enorme, și moartea îi cânta cântece de leagăn, șoptind încet , încet, batjocuritor , la ureche...

  

      Era vrăjitoare, credea în blestemul buzelor sale, dar nu știa că blestemul ei sunt oamenii.