Tuesday, January 20, 2015

Textual description of firstImageUrl

Who the fuck cares (sau autocritică)

    Aș putea să bag pe gâtul cuiva fiecare cuvânt pe care îl scriu, și aș fi în stare să o fac atât de subtil încât lumea să îmi aplaude, dar încă nu e timpul. Oamenii înghit ceea ce le place, oferă-i omului ce îi place și el va deveni mai atent la ceea ce ai tu de spus. 

   Mai ieri pe la vreo 2 noaptea am recitit câteva postări mai vechi. Îmi place să citesc postările mele mai vechi, e chiar util. A fost o experiență interesantă, din motiv că de unele postări uitasem , mai bine zis uitasem senzația pe care o aveam scriindu-le sau pur și simplu citindu-le ieri noapte nu mai împărtașeam aceeași emoție care mă ghida în scrierea lor, eram un simplu cititor sceptic.
  
   Multe din textele mele mi s-au părut prea simple, cuvintele mele se repetă de parcă aș duce lipsă de vocabular. Mi-au părut simple ca vocabular, nu ca mesaj. Chiar am zâmbit vreo 2 , 3 ori ironic în timp ce analizam o veche ”creație” de-a mea, peste 2 rânduri se repetă același cuvânt, lipsă de gust... În același timp realizam că aceste texte le-am văzut de multe ori, dar niciodată nu am vrut să corectez aceste repetiții sâcâitoare, poate din motiv că ele pur și simplu trebuiau să existe acolo unde au fost puse.
   
   Textele mele ieri la 2 noapte mă îndrumau. Ar fi fost normal să mă cred naivă privind în urmă, să văd o creștere, dar eu nu o văd, eu văd doar o schimbare , nu o creștere.Ieri am descoperit niște rețete la care nu m-am gândit, ha ha, stupid defapt mă gândisem la ele atunci, nici că mi-am dat seama.Speram să fie așa, visam ca eul meu din trecut să rămână înscris pe paginile interactive unde îmi fac de cap între cuvinte ca mai apoi peste ani el să mă trezească din amorțeală, să îmi spună ce să fac atunci când eu nu voi ști. Pentru mine e soluția ideală, și dacă cineva vreodată mă va întreba de ce am blogul asta și de ce scriu pe el, răspunsul îl găsiți aici, în fraza anterioară.
  
  Nu mai apreciez lamentările, când mă lamentez în scris mi-e atât de scârbă de mine, dar am făcut-o și admit că nu mi-a plăcut să o fac, doar că uneori imaturitatea noastră ne dă de gol și noi nu ne putem abține să spunem ce simțim pe când noi ar trebui să spunem ce credem. Da, regula Nr. Unu, viitoarea mea Eu, spre să fie îndreptățită majuscula,

 1. Nu te lamenta niciodată în scris!
   
   Granița dintre lamentare și creație adevărată ,în tot sensul acestui cuvânt, este una subțire. Dar fii sigur că și tu o simți atunci când încerci să te exprimi. Lamentările sunt lipsite de vlagă, ele nu urmăresc nimic, ca și scâncitul în pernă ori ca și încercările stupide de a ne destăinui unor necunoscuți. Cui i-ar plăcea să îți împărtășească slăbiciunile? Celui slab vrei să îi întinzi o mână , să îl consolezi dar nu să îl admiri . Uneori chiar se întâmplă să admirăm oamenii pentru curajul cu care sunt în stare să își privească în ochi mizeria, și oamenii ăia ne atrag prin nepăsare, de parcă ei ar avea ceva mai stingher decât avem noi. Ei nu au nimic stingher, au aceleași răni pe care le avem și noi doar că ei nu urlă în gura mare despre asta, ei sunt mai înțelepți.
   
   Mă bucură faptul că din tot ce am văzut în urma mea, m-a amețit diversitatea. Am scris mai despre toate și nu mai mult despre sentimentalisme domintante care să bage lumea în plictis, poate și ce a fot scris i-a băgat în plictis pe unii, mă bucur mai mult că nu au fost chestii extrem de siropoase. Siropurile sunt toate dulci și au ingridiente și arome asemănătoare. Mie mi-a fost mereu confortabil să fiu mai iute. Mai iute te trezește la viață, mai dulce te îngrașă.
    
   Nu voi înceta să scriu, poate cu timpul voi scrie mai mult și mai consistent, voi căpăta diferite forme și voi înota mai în largul meu printre cuvinte, eu voi fi mereu aici, voi scrie mereu mai mult decât vorbesc , ăsta e blestemul meu de veci. Nu mă întrebați cine sunt, eu nu voi răspunde nicicând mai mult decât pot să scriu.



No comments:

Post a Comment