Aș putea să bag pe gâtul cuiva fiecare cuvânt pe
care îl scriu, și aș fi în stare să o fac atât de subtil încât lumea să îmi
aplaude, dar încă nu e timpul. Oamenii înghit ceea ce le place, oferă-i omului
ce îi place și el va deveni mai atent la ceea ce ai tu de spus.
Mai ieri pe la
vreo 2 noaptea am recitit câteva postări mai vechi. Îmi place să citesc
postările mele mai vechi, e chiar util. A fost o experiență interesantă, din
motiv că de unele postări uitasem , mai bine zis uitasem senzația pe care o
aveam scriindu-le sau pur și simplu citindu-le ieri noapte nu mai împărtașeam
aceeași emoție care mă ghida în scrierea lor, eram un simplu cititor sceptic.
Multe din
textele mele mi s-au părut prea simple, cuvintele mele se repetă de parcă aș
duce lipsă de vocabular. Mi-au părut simple ca vocabular, nu ca mesaj. Chiar am
zâmbit vreo 2 , 3 ori ironic în timp ce analizam o veche ”creație” de-a mea,
peste 2 rânduri se repetă același cuvânt, lipsă de gust... În același timp
realizam că aceste texte le-am văzut de multe ori, dar niciodată nu am vrut să
corectez aceste repetiții sâcâitoare, poate din motiv că ele pur și simplu
trebuiau să existe acolo unde au fost puse.
Textele mele ieri la 2 noapte mă îndrumau. Ar
fi fost normal să mă cred naivă privind în urmă, să văd o creștere, dar eu nu o
văd, eu văd doar o schimbare , nu o creștere.Ieri am descoperit niște rețete la
care nu m-am gândit, ha ha, stupid defapt mă gândisem la ele atunci, nici că
mi-am dat seama.Speram să fie așa, visam ca eul meu din trecut să rămână
înscris pe paginile interactive unde îmi fac de cap între cuvinte ca mai apoi
peste ani el să mă trezească din amorțeală, să îmi spună ce să fac atunci când
eu nu voi ști. Pentru mine e soluția ideală, și dacă cineva vreodată mă va
întreba de ce am blogul asta și de ce scriu pe el, răspunsul îl găsiți aici, în
fraza anterioară.
Nu mai
apreciez lamentările, când mă lamentez în scris mi-e atât de scârbă de mine,
dar am făcut-o și admit că nu mi-a plăcut să o fac, doar că uneori imaturitatea
noastră ne dă de gol și noi nu ne putem abține să spunem ce simțim pe când noi
ar trebui să spunem ce credem. Da, regula Nr. Unu, viitoarea mea Eu, spre să
fie îndreptățită majuscula,
1. Nu te
lamenta niciodată în scris!
Granița dintre lamentare și creație adevărată
,în tot sensul acestui cuvânt, este una subțire. Dar fii sigur că și tu o simți
atunci când încerci să te exprimi. Lamentările sunt lipsite de vlagă, ele nu
urmăresc nimic, ca și scâncitul în pernă ori ca și încercările stupide de a ne
destăinui unor necunoscuți. Cui i-ar plăcea să îți împărtășească slăbiciunile?
Celui slab vrei să îi întinzi o mână , să îl consolezi dar nu să îl admiri . Uneori
chiar se întâmplă să admirăm oamenii pentru curajul cu care sunt în stare să
își privească în ochi mizeria, și oamenii ăia ne atrag prin nepăsare, de parcă
ei ar avea ceva mai stingher decât avem noi. Ei nu au nimic stingher, au
aceleași răni pe care le avem și noi doar că ei nu urlă în gura mare despre
asta, ei sunt mai înțelepți.
Mă bucură faptul că din tot ce am văzut în
urma mea, m-a amețit diversitatea. Am scris mai despre toate și nu mai mult
despre sentimentalisme domintante care să bage lumea în plictis, poate și ce a
fot scris i-a băgat în plictis pe unii, mă bucur mai mult că nu au fost chestii
extrem de siropoase. Siropurile sunt toate dulci și au ingridiente și arome
asemănătoare. Mie mi-a fost mereu confortabil să fiu mai iute. Mai iute te
trezește la viață, mai dulce te îngrașă.
Nu voi
înceta să scriu, poate cu timpul voi scrie mai mult și mai consistent, voi
căpăta diferite forme și voi înota mai în largul meu printre cuvinte, eu voi fi
mereu aici, voi scrie mereu mai mult decât vorbesc , ăsta e blestemul meu de
veci. Nu mă întrebați cine sunt, eu nu voi răspunde nicicând mai mult decât pot
să scriu.
No comments:
Post a Comment