În numele copiilor din noi.

Odata ne-a fost frig tuturor, fiecare din noi a fost înfrigurat, lipsit de căldura cuiva,zgribulit și suferind. Odată fiecare din noi a fost copil. Și ce spuneți voi , cei care aveți vârsta pe care o aveți și trăiți grijile pe care le trăiți, voi știți că acum sunt chestii mai importante de făcut decât deplângerea unor dureri pierdute în valul vremii.

    Dacă gonești năuc către un scop, și brusc frânezi, căruciorul pe care îl cari te împinge din urmă prin inerție, așa încât să cazi în genunchi, să-ți fie dureros. Dar cât de dureros poate să îți fie, oricât de dureros ar fi, nu e așa ca în copilărie. Copiii sunt cei mai conștienți din toți, ei nu uită să pună întrebări, ei nu știu cum e obșnuit să trăiești pe lumea asta, ei fac doar ce le dictează conștiința, asta se numește sinceritate. În copilărie eșecurile erau eșecuri, și ele ne indignau profund, în maturitate eșecurile sunt și ele eșecuri, însă nu ne mai indignează le fel. Noi nu mai căutăm dreptate, nu vrem să schimbăm ceea ce există,ne conformăm și astfel reușim să supraviețuim.

    Să învățăm pe greșelile celora care nu ne-au cunoscut niciodată, pe greșelile ”așa zișilor” oameni care după toate legile sociale , umane ar fi trebuit să ne cunoască , dar nu ne-au cunoscut. Ei au fost aproape, și încă se cuvine ca ei să rămână aproape. Dar mâncând cu ei la aceleași mese, noi nu  ne cunoaștem unii pe alții , și asta e dureros, asta e strigător la cer, pentru că nu există iubire adevărată și sinceră fără cunoaștere reciprocă.

   Odată umerele noastre firave ,copleșite de greutatea poverilor emoționale cu care ne întâmpina viața matură, așteptau mâna caldă și înțelegătoare a cuiva, așteptau pe cineva mai puternic de cât eram noi, dar atunci nu a fost nimeni. De fiecare dată când nu era nimeni, noi sacrificam copii din noi, le închideam gurile smiorcăitoare, le ștergeam lacrimile puerile , le dădeam câte o palmă, și deveneam maturi.

    Cineva poate să întrebe cum oare devenim maturi, eu însă știu, că mulți au devenit maturi treptat, încet încet, sacrificând de fiecare dată  copilul din ei. Nu am fost noi cei vinovați, noi descopeream lumea, și ei , cei de lângă noi, nici măcar că se cunosc pe ei înșiși, ei au fost prea slabi să aibă destulă înțelepciune. Ei nu au fost cine ar fi trebuit să fie, ei nu au fost așa cum am vrut noi, iar noi  nu trebuie să fim nicicând așa cum sunt ei.

    Golurile noastre nu se pot umple, și nimănui nu îi pasă, nici măcar nouă. Noi existăm, ne confruntăm cu ceea ce se numește frică, cu ceea ce se numește necesitate, cu ceea ce se numește singurătate, și le primim fără indignare, obosiți de luptele noastre interioare din tinerețe. Și fericirea nu ne așteptă după colțuri, nu ne așteaptă în glume și voie bună, în case și mașini, în bani. Fericirea nu ne așteaptă, ea e sfâșiată de goluri, și noi o mascăm în diferite moduri, ca măgărușii neghiobi ghidați de un morcov.

    Să nu jurăm ură, să nu jurăm iertare, mai bine ar fi să plângem și să spunem tot cuiva, să spunem tot unui fricos, celui care și-a construit cetăți și poduri, și ape și prăpăstii până la inima lui. Să îi spunem despre frică, să îi cerem ajutor, să chemăm copilul din el la joacă, să îl strigăm pe nume până când el se va trezi tremurând disperat , cu prima lacrimă izvorâtă din fîntâna sarată a dezamăgirilor sale. Poate atunci el își va recunoaște slăbiciunile , va pleca ochii rușinat în fața voastră, neputincios și liber pentru a primi fericirea, asemeni unui copil.

Nu renunțați la fericire, nu omorâți copiii din voi.