Odata ne-a fost frig tuturor, fiecare din noi a fost
înfrigurat, lipsit de căldura cuiva,zgribulit și suferind. Odată fiecare din
noi a fost copil. Și ce spuneți voi , cei care aveți vârsta pe care o aveți și
trăiți grijile pe care le trăiți, voi știți că acum sunt chestii mai importante
de făcut decât deplângerea unor dureri pierdute în valul vremii.
Dacă gonești năuc
către un scop, și brusc frânezi, căruciorul pe care îl cari te împinge din urmă
prin inerție, așa încât să cazi în genunchi, să-ți fie dureros. Dar cât de
dureros poate să îți fie, oricât de dureros ar fi, nu e așa ca în copilărie.
Copiii sunt cei mai conștienți din toți, ei nu uită să pună întrebări, ei nu
știu cum e obșnuit să trăiești pe lumea asta, ei fac doar ce le dictează conștiința,
asta se numește sinceritate. În copilărie eșecurile erau eșecuri, și ele ne
indignau profund, în maturitate eșecurile sunt și ele eșecuri, însă nu ne mai
indignează le fel. Noi nu mai căutăm dreptate, nu vrem să schimbăm ceea ce
există,ne conformăm și astfel reușim să supraviețuim.
Odată umerele
noastre firave ,copleșite de greutatea poverilor emoționale cu care ne
întâmpina viața matură, așteptau mâna caldă și înțelegătoare a cuiva, așteptau
pe cineva mai puternic de cât eram noi, dar atunci nu a fost nimeni. De fiecare
dată când nu era nimeni, noi sacrificam copii din noi, le închideam gurile
smiorcăitoare, le ștergeam lacrimile puerile , le dădeam câte o palmă, și
deveneam maturi.
Cineva poate să
întrebe cum oare devenim maturi, eu însă știu, că mulți au devenit maturi
treptat, încet încet, sacrificând de fiecare dată copilul din ei. Nu am fost noi cei vinovați,
noi descopeream lumea, și ei , cei de lângă noi, nici măcar că se cunosc pe ei
înșiși, ei au fost prea slabi să aibă destulă înțelepciune. Ei nu au fost cine
ar fi trebuit să fie, ei nu au fost așa cum am vrut noi, iar noi nu trebuie să fim nicicând așa cum sunt ei.
Golurile noastre nu se pot umple, și nimănui
nu îi pasă, nici măcar nouă. Noi existăm, ne confruntăm cu ceea ce se numește
frică, cu ceea ce se numește necesitate, cu ceea ce se numește singurătate, și
le primim fără indignare, obosiți de luptele noastre interioare din tinerețe.
Și fericirea nu ne așteptă după colțuri, nu ne așteaptă în glume și voie bună,
în case și mașini, în bani. Fericirea nu ne așteaptă, ea e sfâșiată de goluri,
și noi o mascăm în diferite moduri, ca măgărușii neghiobi ghidați de un morcov.
Să nu jurăm ură,
să nu jurăm iertare, mai bine ar fi să plângem și să spunem tot cuiva, să
spunem tot unui fricos, celui care și-a construit cetăți și poduri, și ape și
prăpăstii până la inima lui. Să îi spunem despre frică, să îi cerem ajutor, să
chemăm copilul din el la joacă, să îl strigăm pe nume până când el se va trezi
tremurând disperat , cu prima lacrimă izvorâtă din fîntâna sarată a
dezamăgirilor sale. Poate atunci el își va recunoaște slăbiciunile , va pleca
ochii rușinat în fața voastră, neputincios și liber pentru a primi fericirea,
asemeni unui copil.
Nu renunțați la fericire, nu omorâți copiii din voi.
Copilul din noi dispare atunci cand uitandu-ne la nori, vedem doar nori!
ReplyDelete