O singură rugăciune am: "Doamne, să nu mă laşi
niciodată să fiu mulţumit cu mine însumi!"
O perioadă lungă,destul de lungă de timp, sau mai puțin
lungă am ținut citatul ăsta pe peretele meu de profil ,a unui site bine
cunoscut de socializare. Îl aveam peste tot, și întradevăr, citatul este bun,
este foarte bun, și probabil că acum mi l-aș fi pus pe perete (perete real și
nu interactiv ), dacă nu aș fi avut curajul să recunosc în sinea mea că are o
doză de prostie.
Doamneee!!!!Nu mă lasa să fiu mulțumit de
mine însumi! Adică da, tu Doamne, știi că eu sunt un om perseverent, și alții o
știu, eu însă o știu cel mai bine și eu îmi doresc din răsputeri să mă dezvolt
să nu stau nicicând în loc, cum îi văd că stau alții. Anume asta mă face să îmi
doresc mai mult să mă perfecționez, să nu mă complac în starea în care sunt.
Mai ales, dorința mea de a fi mai mult de cât sunt alții ,de a mă ridica în
ochii mei mă gonește cu șuturi în fund din urmă și mă critică la tot pasul.Nu
vreau să stau în loc, realizând ceva vreau mai mult, și asta ar fi ok până în
momentul când descoper cum încep să mă urăsc subtil.Mă urăsc pentru chestii pe
care sânt neputincios să le fac, să le împlinesc acum în prezent, pentru că am
statutul pe care îl am, sunt mic , nu am putere și nu sunt în stare să recunosc
că toată tendința mea pentru realizare și autoperfecționare decurge doar din
sentimentul meu lacom de căpătare a puterii! Aș putea să fiu ipocrit față de
mine spunând că am nevoie de putere ca să îi ajut pe alții, dar conștiința mea
știe, ca am nevoie de ea mai mult pentru mine de cât pentru alții. Vreau să
simt cât de independent și mare sunt, să știu că am influență să știu că sunt
liber și mai ales apreciat!
Și acum, după toată logica mea pe care
unii ar putea să o numească prostească, pot rezuma în câteva cuvinte sensul
comunicării de mai sus.Doamne, nu mă lăsa să fiu mulțumit de mine însumi și
fă-mă să lucrez ca un nebun ca să îmi câștig ceea ce în final ar însemna
multe,dar cel mai mult satisfacerea egoului meu trufaș,pentru că acum îmi
ignor slăbiciunile și mă urăsc pentru că nu pot deveni altceva de cât sunt cu
adevărat.
Acidă expunere a punctului meu de
vedere.Știu.Dar asta se regăsește în fiecare din noi, noi , din categoria celor
care se cred puternici,recunosc, odată am regăsit-o și în mine, însă nu acum,
nu acum...
Ne
place dese ori să fugim ca proștii și să ne ascundem de noi înșine, o facem mai
mereu. Alergăm după ceva în viață, privim în zare și nu vedem nimic de cât scopul, și drumul pe care
avem să îl parcurgem până la el. Și așa ar trebui să gândim, pentru a fi
campioni, câștigători, cei mai buni, dar,...există un dar. Punând interesele noastre pe primul loc și luptând pentru ele
ca ultimii disperați uităm de detalii foarte importante. Da, ele sunt detalii,
gesturi, mimici, fapte, nimica toată se pare, pe lângă scopul nostru măreț pe
care vrem să îl atingem. Mergem asemeni cailor fără să privim în părți ,
crezând că în așa mod ne dezvoltăm, dar întrebarea e ce anume din noi
dezvoltăm? Hmmm, da, căpătăm mai multe cunoștințe , abilități de adaptare la
mediul social în care ne aflăm, însă caracterul ,viciile noastre, și toată
lăcomia pe care o avem, o cărăm cu noi, și o hrănim cu realizări, și o
îngrășăm.Oare în așa mod ne dezvoltăm, iubindu-ne puterea și urându-ne
slăbiciunea, uitând de calitate pură
în esența sa, calitate precum e receptivitatea, toleranța,
respectul,modestia...Oare așa ne dezvoltăm noi?
Să ne mai gândim odată la existența noastră
pentru a înțelege că noi trăim cu adevărat într-un veșnic
prezent, pentru clipele noastre nu există nici trecut nici viitor,ele sânt doar
o perspectivă teoretică. Acest prezent e al nostru, trebuie să îl acceptăm și
să îl tratăm ca pe o șansă nu ca pe o povară.
P.S.
Acum, și în situații mai grele, vreau să
îmi păstrez un credo mai simplu în viață:
” Să ai aceeași atitudine
față de oameni, pe care ai vrea să o aibă oamenii față de tine.” ...pentru
situații critice e valabilă și viceversa :” Să ai aceeși atitudine față de
oameni, cum o au ei față de tine.”
No comments:
Post a Comment