Sunt eu și zarea.

”Oamenii de pe planeta ta, zise micul print, cresc cinci mii de trandafiri intr-o singura gradina... si tot nu gasesc ceea ce cauta...”

                                                           Micul Print de Antoine de Saint Exupery

  

Pentru bunul meu prieten...

     Dincolo de ceea ce simt e altă emoție.Oare nu e asta viața? O emoție care decurge din alta? Dese ori mă întreb cum e să nu simți nimic, dese ori mă întreb cum e să nu ai vise, și atunci realizez că fără vise fără emoții eu nu voi fi eu. Oare cine aș putea să fiu fără asta? Dacă ar fi să mă uit în oglindă , fiind lipsit de aceste lucruri pe care le-am menționat anterior, m-aș urâ, fără să mai menționez faptul că mă urăsc mai ales pentru ele, mă urăsc pentru emoțiile mele...

    Scuturile îmi cad, la pământ obosite de  o fericire improvizată pe care mi-o creez din iluzii. Acest entuziasm cu care îmi umplu zilele și dispoziția e ceea ce mă apără. De ce îmi place atât de mult să citesc poveștile cuiva,pentru că în ele mă simt confortabil, mă înfrupt înfometat de emoțiile de care am  nevoie , de pasiunea unor personaje lângă care trăiesc, trăiesc mai mult lângă ele de cât pot trăi lângă oamenii reali.

   Mă doare însă povestea mea, pe care nu o pot scrie, pentru că nu sânt în stare să adun din mine și să ordonez cuvintele așa ca ele să curgă și să spună ce gândesc. Gândesc prea multe.Vreau să spun prea multe, mi-e frică să strig spunând asta... Știu sigur un lucru, nu voi putea explica niciodată și nici macar nu îmi voi dori să explic din ce cauză îmi place ceva ,atâta timp cât simt ceva profund în legătură cu asta.

    Vreau altă lume, m-am săturat de asta, și am de gând să inventez alta! Acolo între paginile ei îmi voi zidi aceleași emoții de odinioară , însă le voi da alt nume, crezând că m-am schimbat. Eu nu sânt în stare să mă schimb, sânt un sărman ce crede în veșnicie și asta e boala mea cronică. Sânt copilul care calcă pentru prima oară pe pământ și se izbește la tot pasul de impermanență, nimic nu e permanent așa cum mi-ar plăcea mie să fie, și asta mă disperă!

     Și de ce a trebuit să mă îmbolnăvesc tocmai eu?! Altă boală nu s-a mai găsit pe pământ de cât patima asta incurabilă de care sufăr?! Această emoție stupidă care îmi dă bătai de cap mă poartă de nas în cercuri , ca pe un măgaruș, și eu, stau cu capul aplecat ca în fața unei icoane, de parcă fiecare strop din ea  îmi deschide o nouă viață și o lume pe care nu aș fi putut să mi-o creez niciodată independent...sânt un biet copiator ce nu e în stare să creeze o operă originală, doar să o copieze din altă parte. Nu îmi place să caut în mine , îmi place să mă ignor în permanență petrecând timpul cu alții, fie ei personaje sau oameni, de asta nu voi crea niciodată  o operă originală.

     Sunt eu și zarea, ea e tot ce îmi doresc să descoper, chiar fiind pe vârful unui munte spre care am tins din răsputeri să ajung, zarea mă va chema în altă parte, acolo unde m-ar inspira alte chipuri, alți oameni, alte idei și lumi de care nu am mai auzit până acum. E zarea, sânt eu, și libertatea din mine închisă într-o cușcă din care evadez în fiecare noapte, cuprins de agonia viselor mele neîmplinite...