Războiul e în toi

   Uneori...Din momentul în care pe foaie se așterne primul cuvânt în cap se face liniște, dar înaintea acestui moment solemn peliculele se încâlcesc și voci necunoscute aruncă replici între ele într-o adunătură de idei prin care e important să nu uiți ceva important. Unele gânduri sunt mai de valoare decât altele, dar cel mai de seamă e faptul că ele au dreptul să fie transpuse din capul tău în care moartea lor este uitarea în mediul acesta modest în care tu să le poți imortaliza pentru o perioadă.

  

  Știi, războiul e în toi. Trec printre oameni ca printre cadavre.Ei se sting treptat și mor pe fronturile mele iar fantomele lor dispar în trecut, unii dintre ei nici măcar nu apucă să lupte că se trezesc cu un glonț în frunte și asta e, shoot and run, dar de ce să fugi ca un laș de la locul faptei, pleacă în tăcere, ca englezii. Nu cred că există vreo solemnitate în plecările astea tăcute, în plecări nu există solemnitate deloc, toate plăcările sunt lașe. Și între ele e greu să nu te pierzi pe tine însuți, printre fantome și oameni care au pretins că vor să împartă lumea cu tine. Când pe fronturile inimii tale se duc atât de des războaie, pământul rămâne pustiit, războaie înafară și în noi. Războaie înafară.

   Ridicați zidul!

   

  Și tu unde te ascunzi, drag cititor, într-o fortăreață? Nu m-ai crede niciodată că vin spre tine dezarmată, tu știi că în lumea asta e război și noi nu mai suntem oameni care visează și suferă și pierd și cad și își plâng de milă și vor să urle în isterici uneori.Tu nu m-ai crede că eu vin să te salvez, tu nu m-ai crede că eu te văd cum stai închis între ziduri urlându-ți disperarea noapte de noapte între timpane. Ar trebui să mă apropii de tine ca de un animal sălbatic, ușor, ușor, nu am venit să te vânez. Să dăm jos câte ceva de pe noi, ce spui, dragule, aruncă tu o armă și eu arunc alta, să ne apropiem ușor unii de alții, câte un pas cu fiecare armă cedată, hai, curaj. Să ajungem mai aproape, noi doi, să trecem de orice linie a frontului și să ne privim în ochi, așa dezarmați cum suntem. Pun pariu că am arăta ambii atât de jalnic și uman, fix ca doi oameni ce suntem.

   

  Și cred că asta ne-ar face să ne iubim, așa dezarmați cum suntem, doar așa e posibil. Și ce importanță ar mai avea timpul, unele lucruri ar fi destul să se întâmple, nu e neapărat să dureze, asta e viața. Iar singuri nu ne rămâne decât să luptăm ca să nu murim pentru că suntem oameni și avem emoții, să nu murim de dor. Ridică zidul, stai acolo închis în mica ta fortăreață, dragul meu inamic, stai și deplângeți ostașii, fie ei iluziile tale ori imaginile unor oameni care cine știe ce au însemnat pentru tine, stai cât ai nevoie tu,ore, zile, luni, ani, tu ești cel care hotărăște când e timpul să depui armele.

  

  Și zice lumea că nu ar trebui să luptăm, că ar trebui să cedăm și să ne arătăm în toată splendoarea disperării în care suntem uneori, ...rău zice lumea.Fără zidurile astea nu știu ce răni s-ar mai vindeca, ce pământ ar mai rodi după atatea războaie, atâția morți și toți în capul tău.

  

  Războiul e în toi, dragul meu inamic, oricare ai fi tu următorul, apropiete încet de mine și lasă arma jos cu tot cu confesiunile tale false de iubire. Eu mi-aș dori să te salvez dacă aș ști că nu mă vei împușca cu prima ocazie,dar dacă ar fi să aleg între noi doi, mi-aș salva pielea și aș pleca, e laș, dar știu că și tu ai face la fel. În război se luptă sau se moare de dor.