About a bunny

     Amica mea îmi spunea că tatăl ei a fost șofer pe camion toată viața, părinții nu au reușit  să îi ofere prea multe, dar mereu i-au oferit din plin ca să-și realizeze visele. Mi-a zis că nu a fost niciodată înțeleasă de părinții ei  în dorința sa de a călători și a fi mereu altundeva. Și totuși ei au susținut-o, în ciuda tristeții și dorului ce o chinuia atunci când mama îi plângea pe fir dintr-un capăt îndepartat al Europei, în timp ce ea era în Spania sau Londra. ”Le-am spus că sunt fericită când nu sunt în țara mea și ei au încercat să accepte motivul fericirii mele, chiar dacă nu îl înțelegeau.”

  

   Când am cunoscut-o ochii ei m-au izbit din start, atât de dulci și înfundați un pic sub relieful obrajilor, ca la păpușile din copilărie care îmi păreau că mă privesc mereu, albaștri și hipnotizanți.Mă pierdeam dacă o priveam prea mult în ochi. Era exact ca atunci când un copil te fixează îndelung așteptând un răspuns de la tine iar tu încerci să evadezi de sub privirea lui. Cu ea nu puteam să fiu decât sinceră, în umbra ochilor ei nu putea să îmi alunece vreo prefăcătorie, dar nici nu  avea sens vreodată să mă prefac.

    Ea îmi spunea că își dorește să fie stuardesă, de asta învață rusă și mai vrea să învețe alte limbi străine.Și țin minte atunci când îmi scria, simțeam cu cât entuziasm își exprimă opiniile punând semne de exclamație după fiecare, ”Thank you!” sau povestind în amănunt cum și-a petrecut săptămâna între cărți, pentru că nu mai reușește  să învețe pentru alte obiecte din cauză că și-a luat cursurile astea de limbi străine care îi dau peste cap tot programul. I-am recomandat să asculte niște artiști de muzică rusă, căci așa putea învăța mai repede, precum îmi spusese și ea. Înafară de zâmbetul pe care îl purta în orice discuție, era fericită din lucruri simple și niciodată nu se jena să exprime asta.

  Amica mea cu ochii albaștri de păpușă radia de dorul acestei lumi ca iepurașul din ”Zootopia”care a plecat în lumea mare să se facă polițist. O vedeam cum zâmbește și îmi plăcea să cred că amica mea are vise mai mari decât pot să ascundă ochii ei inocenți, iar un om cu vise mari, precum se știe, poate schimba lumea.Și lumea mea se schimba în discuțiile cu ea...

  

  Nu știu ce este mai frumos în oameni decât pasiunea, iar timpul îi face pe unii să devină mai puțin frumoși atunci când ei refuză să mai plece în aventuri pentru a găsi răspunsuri ori pentru a afla noi întrebări.Doar visele îi mai scapă pe unii, cum spunea și David Mitchell, autorul romanului fantastic Cloud Atlas, după care s-a făcut vestitul film de 3 ore care te aruncă în nori și te coboară grațios pe pământ, ” Dreams are all I have ever truly owned ”. Visele sunt tot ce ne aparține și doar urmându-le putem salva ceea ce suntem și am fost mereu, niște copii pierduți în imensitatea acestui univers plin de fluxul gândurilor care ne fac fericiți cu adevărat.

  

   Iar fata care poartă cămăși la fel ca mine mi-a spus odată că nu știe ce i-ar plăcea să facă după ce termină facultatea, i-am zis de mai multe ori că e ok dacă nu știe ce să facă, nimeni nu știe, dar ea își va da seama la un moment dat.Țin minte cum mi-a arătat odată citatele ei, și acolo printre ele am găsit un ”to do list”  improvizat în care unul dintre puncte era ”to go alone on a trip” , mi-a zis atunci că are de gând să facă asta, să meargă singură într-o călătorie, că ăsta e unul din visele ei. Și acum că știu cum a plecat singură pentru un proiect de schimb de experiență în Danemarca schimbând autobuse cu trenuri și avioane, pot spune că și-a realizat visul, dar sunt sigură că pentru ea el nu este realizat.Pentru ea mai există un ”to go list” în care ea și-ar scrie destinațiile și mi-ar trimite poze de prin toate locurile în care s-ar fi dus. O aud și acum spunându-mi ”Fă-mi și mie o poză aici”, mii de poze ”aici”, nu îi păsa vreodată prea mult cum iese în poze, tot ce conta pentru ea e să aibă încă o poză și ”aici”.

   

  Fata care poartă cămăși vorbea despre lucruri cu aerul ei grațios, gesticulând drăguț cu mâna ca o mică prințesă încântată de ceva anume. De la ea am căpătat curajul de a mă lansa în aventuri, cu toate că ea zice uneori că l-a căpătat de la mine. Ea are opinii despre multe lucruri, iar despre lucrurile referitor la care nu are opinii, ea zice ca nu are. Ea îmi explică nemulțumirile ei în legătură cu biletele scumpe de la operă, zicându-mi că nu înțelege de ce lumea e creată așa încât oamenii mai săraci să nu se poată bucura de artă de rând cu toți.Cred că i-ar plăcea să știe că asta a zis și John Lenon la închiderea concertului de la Royal Variety Show,..” Pentru ultima noastră piesă, v-aș ruga să ne ajutați.Oameni din locurile mai ieftine, vreți să bateți din palme? Și pentru ceilalți dintre voi, scuturați-vă un pic bijuteriile...”

   

  Sunt sigură că i-ar plăcea, căci ea caută mereu motive să afle ceva nou, iar eu caut mereu motive să îmi spună și mie ce a învățat. Și ea la rândul ei, ca micul iepuraș polițist își caută rostul ei pe harta lumii, gata mereu să înfrunte obstacole pentru a-și urma calea în oricare loc de pe planetă ar duce-o inima. Din toate lucrurile pe care mi-ar plăcea să le știu despre ea cel mai important ar fi să știu că e plecată. Când e plecată ea respir și eu mai liber, știind că lumea mă așteaptă și pe mine, iar undeva pe la mijlocul ei și noi ne vom întâlni odată...

   

  Îmi mai aduc aminte toamna asta bătând drumurile cu fata care vorbește foarte mult, și destul de repede uneori. Ce-i drept, nu  mă plictiseam niciodată să o ascult, și tâmplele mi se relaxau pe fonul vocii ei, iar ea avea de spus atât de multe.Maniera în care spunea câte-o istorioară hazlie din viața sa ori viața altor oameni era senzațională, era mai iscusită în a spune glume ca orice nene care știe să zică bancuri la un pahar de vorbă. Și oamenii uneori o evitau, dar nu se puteau abține să o asculte, când și când o vedeam înconjurată de oameni, care veneau involuntar să audă ceva interesant relatat de ea în amănuntele cele mai potrivite pentru a stârni râsete. Iar după ce plecau o vedeam iar singură. O fată care face jurnalism și scrie poezii sociale, i-am zis că lipsește doar muzica pentru a face cântece din ele ori vreun rap, ceva. Țin minte cum mi-a cântat odată și chiar mi-a citit un rap de Niky Minaj.Nu cred că i-a fost vreodată frică să fie exact ceea ce este, chiar dacă societatea ar fi acceptat-o în altă formă, cu mai puține valori morale și creieri, pentru o fată blondă și înaltă de un metru optzeci.Ea e unul dintre oameni care pot fi admirați pentru curajul de a fi ei înșiși, iar eu o admiram și nu am ezitat să  îi spun asta, căci foarte des se întâmplă să le spunem oamenilor pentru ce nu îi placem și foarte rar le spunem pentru ce îi admirăm.

   

  Iepurașul polițist voia să ajungă în Zootopia ca să-și lanseze cariera, prietena mea care vorbește foarte mult voia să plece în Israel, mai aproape de locul  din care odata a pornit Isus și de niște probleme sociale de război pe care ea ar fi vrut sa le înțeleagă ca să le poată descrie lumii așa cum sunt.

          

   M-am prins pe la jumatatea acestei istorii cum zâmbeam, zâmbeam scriind despre oameni. Și toți oamenii despre care scriu mă fac mai fericită cu fiecare frază. Acum îmi dau seama ce putere este în a spune lumii că unii oameni există și merită a fi văzuți, e ca un har transmis mai departe pe calea vieților noastre, din om în om, așa încât fiecare să știe cât de frumoși sunt oamenii și cât de mult merită a fi iubiți pentru ceea ce sunt.

  

    Iar fata care scrie despre oameni, mi-a spus că fiecare om care a marcat-o vreodată a ajuns să fie o parte din ea, cea mai frumoasă parte. Și ea, la fel ca iepurașul care dorea să fie polițist, își dorea să scrie despre oameni. Odată ea mi-a spus că acesta este visul ei...