Noutăți. Câinele bunicii a murit peste trei zile după bunelul.

     

  

                                                                     

                                                      ” Departe nu alerg ca râul, căci cine uită se destramă.”

   

                                                                                                                                    Grigore Vieru

  Noutăți. Câinele bunicii a murit peste trei zile după bunelul. Nu a murit, l-au omorât, l-au omorât fără motiv, pentru că e câine și cineva nu iubește câinii. În curte m-a întâmpinat un nou câine, un țânc negru care nu semăna cu Pepe, sau Pepi cum îi ziceau toți. Câinele mare și roșcat a bunicii a murit, la fel ca bunelul, păcat, căci era un câine bun.

  

  

”Ce sat mare, satul ăsta mereu a fost așa? Sau când eram mică mi se părea atât de mare?”

    ” Hmm, odată am întâlnit un om, un român de pe undeva care mi-o spus, e drept că la voi prin 

Basarabia  există o piatră legată cu lanț într-o localitate, și eu i-am spus, cred că vorbești chiar de localitatea mea. Oamenii spun că e legată cu lanț, așa spun oamenii, dar e doar o chiatră mare , stă pur și simplu acolo, fotografiază chiatra așeia, nu fotografia gunoiul.”

  

  Prin hudițe spre punte drumul e mai rapid, dar rămâneam mereu în urmă să îmi leg șireturile, încălțămintea mea nu ar putea rezista pe aceste drumuri de țară, drumuri din piatră. Și Răutul e așa cum e acum, și când mă gândesc că în copilărie avea să mă înec în el, nu pentru că eram mică eu, dar Răutul era mai mare. Și câinele bunicii iubea să se scalde în Răut, iubea.

   

   

  Bunica mă strânge și plânge, plânge în hohote, și eu plâng . ”Ai venit, cât te-am așteptat.” Îmi vine să îi cer scuze, îi cer scuze încet, ea știe și așa. Și stăm așa o clipă,două , trei, patru, cinci,cât bunica e mai josuță decât mine, și eu sunt cea care încerc să o cuprind acum.

    ”Am venit să ti văd, nu prea am timp, cam repede treși timpu”.. ” Da, vremea treși repidi, lumea spune că în chinuri vremea treși mai greu, da eu iaca chiar dacă mă chinui tot repidi treși. Mă uit șî eu, numa am mai făcut cîte șeva prin ogradă și s-o dus ora, șî când te-i uita deamu îi noapte, și chiar dacă nu dorm noaptea uniori , nu pot adormi, când mă uit, deamu sî fași dimineațî.”

 ”Mamî, și ai făcut, ai tăiat găina șeea care sari gardu?” ”Nu am tăiet nică eu, sî știut că voi veniț tăiem eu ceva șî vă punem să mâncaț niști carni.”

Bunica e mai tristă, dar zâmbește. Bunica îmi povestește mai bine ca oricine despre lucruri, și nu mă plictisesc să vorbesc cu ea.

  ”Ho, tăceți măi găinilor, nu ascut cuțîtul să vă tai. Li auz, cum ascut cuțîtul, cum găinili înșep a cotcodăși și mâța vine în cuhni, audi di la o poștă.”

   O întreb pe bunica ce s-a întâmplat cu câinele, ea îmi spune cum s-a întâmplat. Cică era la amiază, și câinele la amiază de obicei lătra că i se făcea foame, dar în amiaza ceea nu a mai lătrat, și bunica nu putea înțelege de ce. Noul ei vecin l-a lovit cu ceva în cap, și el s-a târât puțin prin curte, după care a plecat să moară după casă. Păcat, era un câine înțelept, spune bunica, mergea cu ea pe deal, mergea cu ea peste tot, când voia să fie alintat se dădea cu capul încet încet spre tine și apoi se tolănea pe spate, bunica spune că așa obișnuia să și doarmă, pe spate, cu labele în sus. Îi cunoștea pe cei care îl fugăresc și mereu mergea cu capul aplecat pe drum, încetișor pe lângă garduri. Când intram eu în curte lătra a veselie.La înmormântarea lui bunelu, câinele nu mai știa unde să se ascundă de atâta lume,  bunica spune că el s-a retras într-un colț și nici măcar nu voia să mănânce, i-a aruncat o bucată de salam dar nici nu s-a atins de ea.Era intimidat de atâta aglomerație. O întreb pe bunica dacă , probabil, nu era dat cu oamenii, bunica îmi spune că era, căci umbla mereu liber pe unde dorea el și cunoștea deja destui oameni.Țîncul asta  e încă mic, mă gândeam eu, nu e dulăul blând și roșcat care zâmbea mereu. Dar bunica îl iubește, zice că îi plac ochișorii lui negri, și când îi prinde botul în palme și îl scarpină după urechi ,el scoate limba și o linge pe mână.Și ea îl dezmiardă cu cuvinte drăgălașe, și el dă din coadă.

    E încă mic, se rușina de mine când m-am apropiat de el, și apoi a vrut să îl scarpin la gât, era cât pe ce să adoarmă de plăcere, după ce l-am lăsat în pace se uita la mine din colțul casei. Și Tărcuș e un câine bun, dacă bunica îl iubește.

                                                           

”Odată pi dealurile estea nu era chiatră, erau doar păduri, și întri eli, pi undi curji Răutu amu, erau două țări , șî aiși pe vale sî dușeu lupte, și mulți oameni o murit aiși, di atunși lumea o numit locu ista Valea Morții, și așa și o rămas până amu, Morovaia.”

 ”Da și era cu oasîli șelea di cai care le găsăm noi, mamă?Di unde o ajuns pe aiși?” ,...

 ”Ei, colo  chiar sî dușeu oamenii șî aruncau caii morț, așa o fost.”

  

  

   În timp ce stam la taclale, bunica îmi turna în pahar vin de-al ei, vinul ala din care vor să cumpere toți sătenii, sau ce a mai rămas din ei.Ulciorul s-a golit, și bunica s-a dus să ia o sticlă din bucătărie și mi-a umplut paharul vârf, ”.. să nu mori cu gura căscată”. Ea știe să facă gesturi frumoase, câte știe bunica, și piese de ”Zdob și Zdub”a reținut mai multe decât ”Bunica bate toba”, ea știe și ”Dimineața pe răcoare”.

  

  Și vorbele ei sunt simple, atât de lipsite de orice indignare, sunt doar constatări, oamenii mai în vârstă știu mai mult decât toți să constate. Și moartea și viața pentru ea sunt doar o constatare, nu e vreun amar, vreun chin, e doar o rânduire obișnuită a lucrurilor cu care ea nu mai are timp să se frâmânte, căci e prea ocupată să mai spună o glumă sau să mai bea un pahar de vin cu mine când mai trec pe la ea. Și de bunelul nu a vorbit prea multe, nu a vorbit nimic, pentru că bunelul s-a dus, dar ea mai este.

  Și totuși mi se făcu dor de el. E ca o situație neașteptată, moartea. Ea șterge tot ca un burete și te lasă să privești năuc în vid. E ca în filmulețul ăla cu magie pentru câini, unde un bărbat se face că le dă mâncare câinilor și strânge în pumn o fărâmă crocantă după care o ascunde și îi lasă pe câini nedumeriți. Așa e și moartea, e ca o magie prin care oamenii dispar și noi rămânem nedumeriți în lipsa lor, căci eram mereu obișnuiți ca ei să fie acolo, aici.

  

  Mătușă-mea mi-a zâmbit și a zis : ”Uite-o, nu mai ești tu Luminița ceea, nu mai ești tu pațanca șeia mai mititică, gata...” ,... și ea a văzut asta.

  

  Mă întorc aici, tot mai lipsită de incomodități, cu inima tot mai deschisă cu fiecare an, căci viața mea e ca un râu, un râu mult mai mare și mai abrubt și mai adânc și mai dinamic decât Răutul, și râul meu va curge mai departe, pe când viețile oamenilor mei apropiați sunt ca Răutul, mai mare și mai lat pe vremuri și așa cum a ajuns să fie acum.