Nespus...

   Să nu arăți jalnic în valul liric de proză care te cuprinde, este greu.

  Cel mai greu e să faci surfing pe unele valuri care te astupă, ca în momentul acela de disperare din tine să iasă la iveală ceva consistent, frumos și totuși discret.

  Între rândurile mele nu mai există legătură, fiecare din ele e o bucată de uitare după ”.” și o bucată de curaj la început de rând.

   Ar fi mai ușor dacă cuvintele ar rămâne în mine, dar asta înseamnă că ele vor muri odată cu mine, la fel și tu. Eu nu îți doresc această soartă, și pentru că tot ce pot să fac e să te scot din mine și să te arăt lumii, voi merge încet spre asta.

   

   Nu mai înțeleg  nimic, de parcă am fost aruncată în alt colț al acestui univers de unde lumea arată altfel.Eram și eu odată, acolo , în partea obișnuită, și acolo totul era clar. Acum nimic nu mai este clar, nimic din ce se întâmplă în jurul meu. Nu mai înțeleg ambiția oamenilor de a se realiza, nu mai înțeleg rutina cotidiană și scopul ei, nu mai înțeleg apusurile apocaliptice cu care mi se sfârșesc zilele.

   

     Fiecare zi își răsfrânge apusurile într-un final, dar la ce bun, te întreb pe tine, Doamne, sau ce mai este acolo deasupra noastră. La ce bun aceste apusuri dacă noi nu le pătrundem frumusețea și frumusețea lor nu pătrunde în noi?

     

   Nu știu ce mi-ai spune tu, îngerul meu cu ochi albaștrii văzându-mă cum merg ca un măgăruș de rând cu gloata asta cenușie spre scopurile care le-am marcat din timp. Mi-ai zice că e corect așa, că trebuie să tac și să înghit . Ai fi mândru de mine pentru că fac ce trebuie să fac?

    

  Voi fi fericită, îți promit, și atunci probabil te voi visa spunându-mi ceva important, ceva de care să mă agăț ca să nu mai cad în hăul din mine.

   

     E tragic. Mi-am îngropat iubirea și nici măcar nu-i știu mormântul.Iar fără ea, eu sunt nimic.