Opium

Cecilia a programat o întâlnire pentru sâmbătă, dar după venirea ei din state nu mi-a dat nicio veste care să confirme asta, așa că sâmbătă i-am scris pe Facebook, dar nu mi-a răspuns. Știu că nu folosește Facebook-ul prea des, o văd când și când postând câte o noutate politică din SUA însoțită de un comentariu amuzant dar trist la ce se mai întâmplă pe acolo. I-am dat un email să văd dacă îmi răspunde și în cele din urmă mi-a răspuns. Mi-a dat adresa ei și mi-a zis că mă așteaptă.

Am luat un Uber care m-a dus în zona centrului comercial lângă care locuia. Îmi spusese la telefon că apartamentul ei se află deasupra cafenelei Rouje, aproape de chei, însă doar ajungând în fața cafenelei mi-am dat seama că locuiește într-un apartament de lux. O zărisem în timp ce ștergea insistentă geamul care dădea în stradă. După ce îmi făcuse cu mâna, arătându-mi prin semne că intrarea e pe partea cealaltă, m-am făcut că o înțeleg și am înconjurat orb clădirea ca să îi găsesc intrarea. În cele din urmă am intrat și am urcat la etaj.

Avea un apartament spațios, o cameră de zi mare cu bucătarie și imaginea romantică a cheiului care se vedea prin ferestrele mari. M-a întrebat ce mai fac, i-am zis că bine și i-am complimentat peisajul cheiului zicând că probabil arată frumos seara. „Arată mai bine când nu sunt oameni”, mi-a răspuns ea.

- Nu te-am mai văzut de când ai plecat, cum a fost călătoria?

-A fost bine, dar și mai neplăcut în unele momente. Unor rude de-ale noastre le-a murit fiul de la o supradoză de droguri, așa că atmosfera nu a fost prea plăcută ținând cont de durerea prin care trec ei acum. Mai nou asta se întâmplă peste tot în America, la început drogurile se foloseau în scop recreațional, dar acum sunt prescrise medical și creează dependețe.

Replica ei m-a luat prin surprindere.

-Este prima oară când aud despre chestiile astea. Sau poate infomațiile de genul nu ajung până în zona Europei?

-La noi se vorbește peste tot despre asta. Caută pe Google ”The wall of pills” să vezi ce iese prima oară în căutare.

În timp ce Cecilia mă încuraja să caut, eu îmi lăsasem o notiță în telefon ca să nu uit, ”The wall of pills,..nda”. Iar prima cautare pe Google îmi afișase ”Wall of 22,000 Pills Is Memorial to Opioid Overdose Victims”. Să fi fost oare 22,000 de victime sau e doar un număr luat la întâmplare? Dacă aș fi auzit așa ceva la știri, nu știu dacă aș fi putut empatiza față de această problemă, dar auzind asta de la ea, m-am simțit marcată pentru o clipă.

-Despre ce droguri este vorba?

-Heroină și opium. Opiumul în cele mai multe cazuri. Chiar cunoscusem o femeie de 37 de ani, mamă a doi copii care a murit de supradozaj cu opium. Îl folosea în scopuri medicale, iar apoi i s-a creat o dependență, iar devenind dependenți unii chiar încep să le cumpăre ilegal.

Mă trecuse un fior rece pe spate, dar în cap îmi venise un singur gând, ”În estul Europei și întreaga lume oamenii mor de foame înfruntând sărăcia, iar aștia de atâta bine se autodistrug. Dar cine sunt eu să îi judec, nu am fost în pielea lor să știu motivele pentru care o fac, iar dacă asta se întâmplă în masă, atunci motive ar trebui să existe destule”. Adevărul e că atitudinea mea față de americani și visul lor iluzoriu a fost mereu un pic ironică, probabil din cauza unor stereotipuri pe care le am în legătură cu ei. Cel mai mult în această lume mă irită exploatarea, inegalitatea și lipsa valorilor, iar încercând să le definească, mintea mea deobicei confruntă imaginea unor oameni asiatici lucrând într-un lan de orez cu cea a unui politician american care scuipă în microfonul unui pupitru niște declarații trufașe. Această închipuire este ca un clip video pe care îl derulez în capul meu ca și cum l-aș fi văzut mai înainte, cel mai probabil pe YouTube, însoțit de niște rap american sau rock din anii 70 și imagini cu războiul din Iraq. Dar probabil sunt un pic ipocrită judecând americanii pentru societatea lor dezorientată de consum, când tot muzica lor o ascult, la filmele lor mă uit și autorii lor îi citesc. Ce să zic, la urma urmei, îi judec pentru ce merită a fi judecați.

Îmi aduc însă bine aminte cum am cunoscut-o pe Cecilia. Când o văzusem pentru prima dată purta o beretă verde și un pulover pe gât de o culoare care contrasta frumos cu mărgelele ei roșii. Aarăta ca o doamnă rafinată de vârsta a doua, ca cineva care are mereu ceva interesant de spus. Țin minte că la sfârșitul discuției noastre mă întrebase de unde cred eu că este ea. I-am zis că e britanică, am tot încercat să ghicesc, poate e norvegiană, mai întâlnisem norvegieni care să vorbească așa engleza, dar  când mi-a zis că este din state, i-am dat o replică involuntară, ”...niciodată nu m-aș fi gândit”. ”De ce?” , mă întrebase ea. ”Pentru că imaginea dumnevoastră face impresia unui om intelectual și european, iar eu nu am cunoscut americani cu așa gusturi până acum”. ”Nu îmi spune dumneavoastră, spune-mi Cecilia”. Aia era. M-a ținut minte când i-am spus asta. Atunci a zâmbit și a luat-o ca pe o glumă, dar într-o zi când ne plimbam cu ea și cu Anna, iar eu îi mai povesteam de ale mele, s-a apropiat un pic de mine și mi-a zis, ”Știi, îmi aduc aminte ce mi-ai spus când ne-am văzut prima oară. Am plecat atunci acasă și m-am gândit, de ce oare am ajuns noi să facem o asemenea impresie în lume, căci odată am fost o mare națiune. Nu știu cum am ajuns așa”. Am încercat să îmi cer scuze, dar ea zis că nu am pentru ce, că am spus ce am simțit.

Acum însă eram în apartamentul ei și discutam despre alte lucruri, dar poate aceleași. O urmăream în timp ce îmi turna niște limonadă în pahar și îmi zicea că urăște când îi sunt murdare ferestrele, apoi cum nu reușea să deschidă un document PDF primit pe emailul ei și să copieze ceva din el, zicând că se duce să își ia tableta căci nu îi funcționează pe computerul asta. Mă întrebase cam cât timp pot aloca acestei întâlniri și îi spusesem că o oră, iar după ce mi-a explicat tot ce avea de spus, am făcut și eu un semn de încheiere a discuției ca să nu se întindă prea mult. Ne-am luat rămas bun și am ieșit încercând să nu îi calc blana albă de animal așternută în dreptul ușii de la intrare, iar când am ieșit mi-a zis în spate zâmbind prin ușa întredeschisă, ”A fost aproape o oră”, ”da,da, a fost perfect așa”, i-am zis eu, aducându-mi aminte de întâlnirile în care ne lungeam discutând o grămada dea chestii. 

”Ca să vezi, opium, cum este posibil așa ceva?”, gândul asta începuse să mă bântuie intermitent după discuția cu ea. Ironic, dar acum eu eram cea care rămăsese marcată de spusele ei. Începusem să simt o îngrijorare la gândul că prejudecățile mele despre societatea americană nu sunt pe deplin justificate. Și eu nu încercasem niciodată să le justific, mulțumindu-mă cu ceea ce citisem, auzisem sau văzusem în filme, cum că americanul de rând nu are cultură, valori, verticalitate, cunoștințe despre oricare altă țară din lume decât America. Cred că într-o anumită măsură îmi placea să cred asta, pentru că îmi aducea un fel de validare a convingerilor și valorilor mele ca reprezentant al unei alte etnii. Oamenii noștri sunt mai calzi și săritori la nevoie, iar oamenii din lumea a treia știu ce este greul și asta îi face să aprecieze ce le oferă planeta pe care trăiesc, în comparație cu civilizații ăia care nu au știu niciodată ce este greul, și în loc să se dezvolte au început să degradeze de la toată plictiseala lucrurilor care li s-au dat ușor. Cam astea sunt părerile mele pe care nu încetam să le sugerez subtil în discuțiile cu cei din vestul sau nordul Europei și de peste ocean. Când se întâmplase atacul de la Paris prin 2016 cred, internetul se transformase într-o rețea de susținători pro-fracezi care își puneau drapelul Franței peste poza de profil din motiv că Facebookul le sugera să o facă, fără să știe de ce o fac și ce susțin. În același timp, pe internet vehiculau opinii despre atentate care se întâmplau în Syria, Lybia sau țări din Africa, față de care oamenii nu empatizau în același mod pe rețelele de socializare, ca și cum viețile francezilor ar fi avut alt preț decât viețile miilor de morți de pe continentul african. Acest gând mă făcuse să abordez asta într-o discuție cu o prietenă norvegiană cu care aveam prilejul să comunic pe atunci, zicându-i că oamenii care își pun drapelul Franței peste poza de profil sunt niște ipocriți, că pentru ei viețile oamenilor nu sunt egale și habar nu au ce se întâmplă în restul lumii. Răspunsul ei, la fel ca și discuția cu Cecilia, m-au pus pe gânduri, ”Dar cum putem noi să ignorăm durerea lor când ei sunt vecinii noștri, sunt din aceeași comunitate ca și noi? Mi se pare normal să fii mai empatic față de cei din comunitatea ta pentru că și tu ești ca ei.” Așa cum pe mine mă valida empatia față de cei ce au cunoscut greul, pe ea probabil o valida apartenența la acea comunitate din vestul și nordul Europei.

Atunci încă nu știam cum să formulez asta, dar acum îmi dau seama că tot ce ne este servit prin sursele mass-media împreună cu setul nostru de valori cu care venim de acasă încearcă să ne ofere o imagine despre oameni, țări și popoare, prezentând totul ca un rezultat final, fără detalii, relații cauză-efect sau circumstanțe. Noi empatizăm cu ceea ce cunoaștem și cu ce ne putem identifica, cu frații noștri români de peste Prut, cu rușii care acceptă munca necalificată a unei părți mari de moldovenii din Basarabia, cu americanii care își mută businessurile multinaționale în România oferind poziții de muncă tinerilor de aici, cu ce am simțit pe pielea noastră că funcționează pentru noi. Iar în cazul meu, dacă ar fi să învinuiesc americanii sau francezii de ignoranță, poate ar trebui să mă întreb dacă nu sunt eu cea care nu știe nimic despre ei, despre ce se întâmplă în societățile lor, despre greul lor care poate m-ar face să mă identific și să empatizez cu ei, nu ca reprezentat al unei anume etnii, dar pur și simplu ca om.

Și totuși, de fiecare dată când mă prezintă cuiva, Cecilia încearcă să îmi facă un compliment, și am observat că face asta și cu alte persoane. Este încurajatoare în discuții cu oricine și îi laudă pe alții de față cu ei și atunci când nu sunt prezenți. Din toate manierele ei se citește o bunăvoință față de oameni, care în unele momente îmi aduce aminte de o mătușă de-a mea care locuiește în Chișinău. Nu mă jenează nimic din modul ei de a comunica, nu mi se pare straniu sau diferit, ținând cont de unde vine ea și de unde vin eu. În fond, faptul că ne cunoaștem ar trebui să ne învețe mai multe despre lumile noastre, făcându-ne să înțelegem că în cele mai multe privințe suntem la fel.